BELIGAN; FIUL RĂTĂCITOR

Se întoarce în Bacău, să primească încă un titlu de cetăţean de onoare.

El a trimis Primăriei următorul mesaj de acceptare a demnităţii:

Domnule Primar al Municipiului Bacău

Stimate Doamne şi stimaţi Domni, consilieri locali,

Vă mulţumesc, dragii mei băcăuani că mă onoraţi

aşezîndu-mi numele alături de cei mai de vază cetăţeni ai urbei care i-a dat naţiunii

pe Alecsandri şi pe Bacovia, oferindu-mi titlul de

Cetăţean de Onoare al Municipiului Bacău.

Am plecat de pe aceste meleaguri demult, dar amintirea primilor ani de viaţă,

petrecuţi în cantonul de la Galbeni,

din vecinătatea Bacăului, m-a urmărit peste tot. Poate că la fiecare ieşire în scenă, la fiecare succes al meu,

am fost iluminat şi inspirat de imaginea tatălui meu privind obsedat de Hamlet în lungul nesfîrşit al căii ferate,

pe fondul grav al vocii bunicului meu, preotul Adam Beligan.

Poate şi amintirea peisajelor mirifice de pe Valea Siretului m-a iluminat.

În cei peste 70 de ani pe care i-am dedicat publicului,

am pus tot sufletul şi toată viaţa mea în slujba teatrului românesc şi,

în vremuri grele,

m-am zbătut şi am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu,

să facem ca arta teatrală românească

să capete renumele-i cunoscut în lumea întreagă.

Dar şi acum, pentru mine, celebra întrebare „A fi sau a nu fi”

are semnificaţii mesianice şi profunzimi misterioase

pe care încă nu le-am dezlegat.

Însă, atîta vreme cît se mai află oameni

care-şi fac timp să celebreze actul de creaţie artistică,

în aceste timpuri din ce în ce mai neprietenoase cu cei care slujesc arta,

sunt împăcat şi fericit!

Mai ales cînd aceşti oameni respiră aerul dintr-un spaţiu

în care şi eu am văzut lumina zilei,

şi-şi ridică ochii spre acelaşi cer

sub care am rostit primele vorbe şi am desluşit primele înţelesuri.

De aceea, dragii mei concetăţeni, sunt foarte emoţionat

şi mă plec respectuos în faţa domniilor voastre.

Primiţi vă rog cele mai sincere şi călduroase salutări!

Radu Beligan

Ştefan Radof. Un învingător

S-a stins Ştefan Radof. Actor. Om. Vertical.

Şi-a dorit să fie învingător.

A fost.

Dumnezeu să-i dea lumină.

CASA PĂRINTEASCĂ NU SE VINDE

Casa părintească nu se vinde, a reiterat Boc. Dacă n-are petrol, gaze de şist, sau cupru în beci.

Gata.

TONY BLAIR ŞI CU MINE SUNTEM ÎN BUCUREŞTI

Dar Caisă ăla Doldea, Coldea sau Bolodea, încă nu.
Cine ne caută, ne găseşte. Pe Tony la Ponta şi pe mine la Căminul Artei, galeriile de lîngă Arhitectură.
Mihai Chiuaru, Ilie Boca şi Marius Crăiţă Mândra expun, alături de alţi paispezece artişti plastici într-o expoziţie care s-a vrut de mare alură, denumită CORP 2012, un proiect dedicat, după cum v-aţi dat seama căci sunteţi perspicaci, corpului uman. N-am cablu să leg aparatul foto de computer ca să pun poze. Dar am să pun, up date.
Evenimentul e finanţat de nea Oprişan, celebrul manechin şef de la consiliul judeţean Vrancea, care a băgat 800 de milioane în acest proiect. Brava lui. Am un catalog subţirel, dar la Humanitas se vinde cu 100 de lei un album cică mult mai substanţial cu acelaşi subiect: corpul omului.
Cam subţirică expoziţia, la viaţa mea am văzut lucrări mai convingătoare.
Remarcabile: grupajul sculptural al lui Aurel Vlad, bronzul lui Ion Iancuţ, segmentul corporal al lui Liviu Lucaci şi senzuala tipologie corporală feminină a lui Liviu Nedelcu (despre care, umil, am aflat că este băcăuan).

ALEGE ŞI CÎŞTIGĂ GALA STAR 2012

Pentru că am privilegiul să fiu, cu varanus, unul dintre partenerii media ai GALEI STAR 2012, vă prezint în premieră absolută ambele variante ale afişului ediţiei a şaptea care va debuta joi, 5 aprilie.
Grafica acestora este creaţia artistului fotograf Viorel Cojan, de altfel, autorul tuturor materialelor publicitare ale evenimentului. Ambele postere sunt atît de expresive şi de insolite şi de inspirate, încît decidenţii au avut nevoie de consultări suplimentare ca să dea okeiul pe una dintre variante.
Voi pe care aţi alege-o?
Vă las să răspundeţi pînă sîmbătă, 24 martie, cînd varianta selectată va ieşi de sub tiparul de la Tipografia Docuprint.
Cîştigătorul va primi o invitaţie cu două locuri pentru prima zi a festivalului.

UP DATE : POEZIA DIN PIXEL

Viorel Cojan este un artist născut la Moineşti, în 1952. Şi-a făcut remarcată vocaţia estetică de timpuriu, excelînd în artele vizuale ca fotograf, grafician şi cineast. Amprenta insolitului său talent stă pe numeroase creaţii care-i relevă personalitatea incontestabilă ca autor de copertă şi ilustraţii de carte, fotografie artistică, afişe, cataloage şi albume de artă. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România.

Invitat să-l prezint cu ocazia uneia din prea puţinele sale expoziţii, am considerat că doar prin metaforă poate fi definită remarcabila calitate a lui Cojan de a surprinde în clic esenţa, eleganţa şi vigoarea unei mişcări. Aşa că i-am dedicat

Lecţia de imagine

Cu forma lui scandaliza societatea căreia-i făcea poze la conferinţe despre rostogolire şi dragoste. În aparatul lui zburător prin memorie, locurile se ocupau imediat. Fiecare poziţie, un sîmbure de lumină. Picătura de sînge i-a marcat de mic imaginea reuşită.Toţi rămîneau fericiţi: ,,ce fiinţă ciudată, cum fixează el în nitratul de argint urletul în dreptul gurii de urs..."

Sărbătoare cu artificii în obiectiv ca la gura pistolului, chiar dacă alţii-i contestă dreptul la pierderi şi inocenţă.

Tobe din piele de cîine cu veşcă din banzic de oţel. Păsăroiul apare cînd nu te aştepţi pe display, ţine nikonul în stînga şi se lasă împins de mulţime. Namila roşie se chirceşte de dor, vrea să rupă lanţul, să fugă în pădure, la iubita lui. În ritmul sălbatic, creatura apasă declanşatorul şi ursul rămîne în stop-cadrul mişcării. De toate culorile: irozi, ţigănci, doberi, ursari;

înăuntru, japonezi fixează distanţele, diafragma, lumina. Aparatul însuşi e-o pasăre vie cu ochi de Păsăroi, martor al universului. Cum să-l vadă ursul pe fotograful aflat îndărătul lentilei?

Şi Doamna locuieşte-ntr-o ramă la care se zgîieşte Păsăroiul din înalturile turnului de apă. El o trage în sticlă şi-aşa mi-o aduce în casă,

cu pălăriile ei uriaşe din pene albe şi negre. Mi-o împinge în baie, unde miroase ca la nouăsprezece ani, se face a nu observa că atît de lungile doamnei plete ies cu mult din cadru, intrînd în alt cadru în care se află chiar el, autorul. Zoomul face zum şi se duce pînă pe penele lui, pînă pe cioc, i le apropie ei, să le vadă Doamna, să se minuneze de strălucirea lor neagră, aripă lîngă aripă,

ea, îngerul şi Păsăroiul.

Ultim prim plan pe ciocul de os, un detaliu de bot cu portocală. Ochiul Păsăroiului pîndind de sus, de pe cablul tv, să stoarcă din omenire şi ultima farîmă de lumină, să o semene pînă departe, în lanul vecin. În planul secund, imaginea unei lumi de salvat, dacă revolta din mine nu se va consuma. Dezleagă-mă, Păsăroiule, lăsă-mă să mă exprim rupînd frînghia, spărgînd nodul, să arunc cu putere culoarea peste etajele superioare, peste braţe de macara ruginită, peste valea arinilor, poartă-mă, Păsăroiule, dincolo de clişeul color, cît mai cred în tine, ca într-o posibilă libertate, ca în moarte…

(Poemul a apărut în volumul „O zi dinaintea sfîrşitului lumii”, de a cărui înfăţişare grafică se face vinovat Viorel Cojan)

THE ARTIST, BABA DE FIER ŞI OSCARICIUL

The Artist nu este un film. L-am văzut ca pe o înşiruire previzibilă şi siropoasă de şabloane cinematografice care ilustrează mituri de care-am avut parte de mii de ori în săli de cinema, în faţa tembelizorului alb-negru sau, mai nou, pe display. The Artist atrage atenţia spectatorului că este inutil efortul de a te opune evoluţiei şi că boşorogii ar face bine să lase locul celor tineri la primul semn că vremurile se schimbă. În The Artist, totul e ca-n filme. Staru-i star, are-o casă mamă mamă, maşină cu şofer, o nevastă mişto care divorţează, un cîine super, etc. Totu-i mişto, pînă apare filmul cu sunet, pe care vedeta filmelor mute, George Valentin, îl percepe ca pe-o invenţie fără de viitor şi refuză să presteze într-o asemenea gogomănie. Dar uite că viaţa merge înainte şi filmele mute nu mai au căutare. Marele star falimentează şi ajunge vai de capul lui, depresie maximă, sărăcie, etc. Vrea să moară, dă foc filmelor, wow, ce dramatic, leşină, dar e salvat de la moarte de cîinele lui credincios. Cînd să-şi tragă un glonţ în cap, iaca alt miracol, apare Peppy Miller, subreta devenită vedetă prin mărinimia superstarului mut, care-l relansează ca dansator în filmul sonor, în semn de recunoştinţă veşnică. Demoazela fiind şi uşor îndrăgostită, na, de masculul principal. Mda. Cam asta-i brînza...

Ciudăţenia (oare?) e că şi The Iron Lady, alt film multpreadiscutat şi oscariat, cu Meryl Streep făcînd-o pe madam Thatcher, are aceeaşi temă: bătrîneilor, feriţi din calea istoriei. Şi, ce vedem, o băbuţă decrepită care-şi aminteşte ce mai poate din ce-a trăit. Downing Street 10, Maldive, relansarea economică a Albionului, Gorbaciov, kaputcomunismul, etc. Dată dracului muierea, dar, ce-a fost şi ce-a ajuns.

Concluzionul la Oscariciul de anul ăsta e că, dacă ne-am trăit traiul, ne-am mîncat mălaiul.

URARI PENTRU FEMEILE DIN VIAŢA NOASTRĂ

Plin de emoţie am întîmpinat şi întîmpin ziua de 8 martie, ziua în care, noi, bărbaţii, sărbătorim cu toţii pe cele care ne sunt alături la bine şi la greu, fie că ne sunt soţii, iubite, mame sau colege.
Ca de fiecare dată, am observat şi anul acesta că, fără fiicele Evei, viaţa n-ar avea rost, primăvara n-ar avea culoare, iar poezia ar trebui abolită prin decret, ca pe o inutilitate publică.
Din păcate, sexul tare se fleoşcăieşte în aceste ocazii festive în faţa sexului slab, şi-i dispar cuvintele din vocabular. În această situaţie, rare sunt exemplarele masculine care nu rămîn de-a dreptul mute, tocmai cînd ar trebui să marcheze evenemintul cu cîteva vorbe bine alese.
De aceea, pun la dispoziţia bărbaţilor romantici, dar fără inspiraţie, o colecţie dintre cele mai stupide, ipocrite şi absurde urări numai bune de rostit cu ocazia lui 8 martie.
Cu free copyright, numa să le fie de ajutor!

- De ziua femeii, îţi dăruiesc inima mea din piept.

- Azi, uită cine eşti şi trezeşte-te la viaţă, odată cu natura. Fii un fluture zglobiu şi aşează-te pe prima floare a purităţii. Ziua să-ţi fie mai senină ca infinitul. La mulţi ani, floare a primaverii.

- Cînd mă uit afară, văd doar vînturi şi ploi. Cînd mă uit la cer, e mereu înnorat şi cenuşiu. Dar cînd mă uit la tine şi te privesc, ştiu că va veni timp frumos, pentru că tu eşti soarele şi primăvara mea.

- Fără tine, nu s-ar mai topi zăpada. Ea ar fi veşnică şi mi-ar ţine sufletul îngheţat şi nesimţitor. Noroc că exişti şi mă faci să simt vibraţiile vieţii. Îţi mulţumesc.

- Chiar dacă au în comun sensibilitatea, frumuseţea, delicateţea… femeile sunt unice… “La mulţi ani!” fetelor, femeilor, mamelor ţi bunicilor!

- Cu multa dragoste, Prima dată cînd am deschis ochii, te-am văzut pe tine MAMĂ. Acum, că m-ai crescut sunt fericit/ă că mi-ai dat viaţă şi vreau să iţi mulţumesc! Te iubesc şi iţi urez un sincer LA MULŢI ANI, MAMĂ!

- Înlănţuirea anotimpurilor e veşnică, dar tu eşti primăvara mea perpetuă.

- De 8 martie îţi urez o primăvară frumoasă, cu soare, fericire şi toată dragostea mea prinsă într-un frumos buchet de ghiocei ce vestesc, ca nişte firavi clopoţei, venirea unei noi primăveri!


- Florile, soarele, primăvara, toate ar fi inutile, dacă n-ai fi tu.

- Femeia a fost facută din coastă, nu din picior, ca să fie călcată, nu din cap ca să fie superioară, ci dintr-o parte, ca să fie egală, sub mînă ca să fie protejată şi lîngă inimă ca să fie iubită!

NB: Nu le trimiteţi pe toate deodată, că se prinde!

Cum ziceam, dragele mele, să fiţi sănătoase şi vesele ...

COCĂLARUL CU PISTOL

Un miliţian avea o nevastă coafeză, bunuţă. Ea (cred) avea vreun şmecheraş, ori mai mulţi, cu care şi-o trăgea. Din nevoie ori din plictiseală, căci soţul ei era mai toată vremea plecat cu treabă, în apărarea cetăţenilor.
Numa ce-aude polismanul că nevastă-sa îl înşală. Aşa ceva nu se poate. Ea zice că nu. El bagă dovezile. Ea zice că divorţează. El zice că cum să-i facă lui o asemenea chestie. Că dacă fumeia divorţează, el o omoară. Ea zice că iaca na. El face depresie. Pe doamna nici în cur n-o doare de umilinţa miliţianului, o ţine pe-a ei, că să nu-l mai vadă, că gata, divorţ şi punct. Ăsta se nervează. Tare. Ameninţă. Ea plînge pe hîrtie la poliţie, săriţi, mă omoară. Poliţia, cică să vedem, să analizăm.
Omu strînge cojile de seminţe de pe măsucă, spală paharul şi aruncă sticloanţa la gunoi. Îşi ia chistolu, bagă gloanţe pe ţeavă şi se duce la salonul unde lucra nevastă-sa. Îi arde-un glonţ în cap femeii sale, încă unu casierei care-o acoperea, şi gloanţe la greu în tot ce mişcă.

Acuma, frumos e că bărbatul are un vid de memorie şi nu mai ştie ce-a făcut. Ceea ce dovedeşte că-i labagiu.
Păi, ori la bal, ori la spital.