Exerciţii de supravieţuire

Acu cinşpe ani, primăvara, am am găsit printre bălăriile din grădină un pui de nuc. Avea cam 30 de centimetri şi frunzuliţe mici pe o tulpiniţă viguroasă. Era cît p-aci să-l tai, că retezam primele buruieni din an. Mi-am zis că e un semn divin, să dau peste un vlăstar de nuc în iarbă.
Casa era în proiect. L-am dezrădăcinat şi l-am sădit acolo unde-mi imaginam că o să fie terasa, ca s-o umbrească. Mereu mi-am zis că se înalţă ca ficior-miu. Frumos, drept şi puternic.
Nucii mi-s dragi, aproape la fel de tare ca şi căţeii. Sau caii. Sau femeile. Sunt viguroşi, verticali, decişi, utili, magici.
A crescut nucuşorul frumos, cu trunchi drept şi ramuri sănătoase. Prea sănătoase, încît nucuşorul cuceri acoperişul şi-l cam ameninţa. Dă-i cu drujba pe crăcile rebarbative. Dă-i anul trecut, dă-i anul ăsta. Tot am retezat ramuri. Ce zic ramuri, crengi groase, grele de zeci de kile.
Într-o zi, cînd mă sprijin de tulpină, constat că nucuşorul meu se clatină. Se clătina rău, de parcă n-ar fi avut rădăcină. Din ce ştiam, cît are coroană, tot atîta rădăcină are nucul.
Păi de ce să se clatine, dacă are aşa coroană superbă?
Păi de aia. Că e dezechilibrat.
Pun drujba pe crăcile în plus. Îl ajustez pe nuc geometric, îl ancorez cu şufe de oţel.
De viu ce e, nucuşorul plînge cu un lichid negru, lipicios, prin toate locurile de unde l-am amputat. Îi lipsesc braţele pe care i le-am tăiat. Îl doare, dragul de nuc.

Pe locul tăieturii, l-am uns azi cu o alifie cicatrizantă, cu care mă dau cînd mă rănesc.
Trebuie să-l aline şi pe el, dacă mie îmi face bine.