Băieții din Caraibe

 Am dat peste o cronică pe care am scris-o în 2022 la cartea cu aventurile lui Aurelian Chiscop. Zic că merită s-o citiți.

 

Prefață

 

Mi-am zis că, dacă e să fac niscai aprecieri, considerații, să-mi dau cu părerea adică, despre aventurile unora care s-au plimbat ca băieții prin Caraibe, apoi, s-o fac. Mărturisesc că, de când mă știu, ochiul meu critic a funcționat cu o productivitate energică uimitoare, degajând o atitudine caustică pe care am dorit-o constructivă, dar care s-a dovedit, uneori, mai degrabă distructivă. La urma-urmei, la câte năzbâtii am făcut în viață, la câți dușmani mi-a adus sarcasmul manifest, experiența asta-mi lipsea: să scriu o prefață, sau o postfață, asta încă nu-mi este suficient de clar, la o carte de călătorii. 

Cu perspectiva întunecată de a-mi crea noi antipatii, având mereu în minte expresia consacrată de anticul Terențiu: ”Amicos obsequium, veritas odium parit”, care, tradusă literal, înseamnă: "Lingușirea atrage prieteni, adevărul atrage ura" (asta ca să se vadă că mai știm și noi câte ceva!), am purces la a mă apleca asupra display-ului pe care lumina textul emanat de amicul Aurelian Chiscop. 

De acest domn mă leagă relativ puține încontrări spirituale, generalmente conviviale, dar i-am admirat mereu mintea trează și atentă, precum și starea vivace a replicii sale încărcată zi, și mai ales noapte, de energii cvasipozitive. Lumea îl știe pe respectivul cetățean drept un ziarist mai degrabă vertical, dispus cu parcimonie să se încline în fața capriciilor patronale sub care și-a câștigat existența până deunăzi, când s-a constatat cu stupoare dispariția semnăturii sale din paginile muribundei presei băcăuane. Chiar și pentru mine, care zic că-i știu binișor apucăturile de bun-simț într-ale combaterii publice a elementelor negative ale tranziției românești spre o existență paradisiacă, actuala lui situație socială este un mister. Drept să spun, nici nu mă interesează, însă mi-ar fi plăcut să mai îmbrac o dată mantia investigatorului de presă și să vă destăinuiesc sursele optimismului său ineluctabil. Dar să lăsăm asta.

Conform declarațiilor pe care le face în scris, sub semnătură olografă în acest volum care-i marchează debutul în haosul literar românesc în anul de grație pandemică două mii douăzeci și doi, onorabilul nostru concitadin s-a însoțit cu un anume Ariano (despre care nu rezultă foarte clar cine, ce, de unde, și de ce a apărut) și și-a permis o escapadă maritimă de trei săptămâni. Expediția s-a efectuat în ținutul exotic al Mării Caraibilor, de care muritorii de rând au aflat de prin cărți sau din filmele cu pirați (și, desigur nu mă refer aici la interlopii români sau la celebrele madame Udrea și Bica, refugiate la nevoie în zona aceea). Cam asta e toată acțiunea cărții: aventura pașnică a doi băieți carpatini, bucuriile și necazurile pe care le-au înfruntat curajoși în escapada cu velierul Hidra, măiastru dirijat de matelotul și căpitanul - că altfel nu pot să-i spun - Michele, printre și în insulele Martinica, Dominica, Les Saintes, Montserrat, Guadelupa, Nevis, Saint Kitts, Saint Barth și Sint Maarten. Ei, dar n-am să mă apuc eu să vă stric plăcerea lecturii și să distrug corola de minuni care emană arome exotice din paginile cărții. Nu, nu și nu!

Dar niște impresii inspirate de reportajele chiscopiene pe care le-am notat frugal pe un șervețel galben aflat cu totul întâmplător lângă pad-ul pe care dormita mous-ul, tot nu mă lasă vanitatea să nu le transcriu tel quel pentru publicul degrabă cetitoriu.

Așadar, reportajele pe care sper, alături de autor, că le veți parcurge, marcate prin simpatice și zglobii titluri în stilul romanelor lui Jules Verne, pot fi caracterizate printr-un stil alert, cu propoziții scurte și subtilități de limbaj, deseori colorat cu expresii docte, pour les connaisseurs, căci, desigur, autorele pare să știe totul chiar și despre nimicurile pe lângă care un nea Caisă ar trece fluierând, fără să le observe. Ca să fii explorator al universului, ai nevoie de un al șaselea simț, cel care-ți permite și chiar te incită să sesizezi punctulețul acela strălucitor din noianul de monotonie și oboseală ce caracterizează periplul asumat de cei doi temerari la Tropicul Racului. Cu abile instrumente discursiv-narative, autorul ne excită registrul emoțional, transmițându-ne propria-i stare de experiment personal, de la perspectiva morții în pântecul unui fioros rechin, la poetica suferinței ante sau post bahice, ori la plăcerea de a admira un frumos apus de soleil. Avem de-a face, totodată, cu o perversă ostentație a sintezei comparative, expusă într-o hermeneutică cinematografică a sentimentului profund de apartenență la cârciumile satului global, noțiune tratată într-un inedit registru histrionic.

Ca să fiu până la capăt sincer, pentru că pot, iată și câteva mici observații asupra compoziției volumului de față, care mi-au deranjat (însă foarte puțin) glandele organoleptice ale lecturii: eu n-aș fi copiat din Wikipedia pasaje explicative, la modul cel mai facil cu putință. Dacă eram în locul lui Aurelian Chiscop - dar cine naiba ar putea să se insinueze în locul lui? - aș fi căutat până mi-ar fi țâșnit sânge din buricele degetelor referințe despre Antile în memoriile marilor voiajori de la Columb încoace. Nici titlul ”Băieții din Caraibe” nu mi se pare prea inspirat. E cam misogin și evită miștoul ăla de gașcă șmecheră care-i face simpatici pe băiețașii de cartier, cei deștepți și descurcăreți. I-aș fi zis ”Ca băieții, prin Caraibe”. ”Ca băieții” cuprinde complicitatea și misterul unui clin d’oeil, adică, știm și noi, et în arcadia ego. Și, încă o frază care ar putea lipsi din această cronichetă (se știe că orice prost poate născoci un sfat pentru cineva care n-are ce face cu el), anume că aș fi terminat volumul cu vreo cincizeci, șaizeci de pagini mai târziu, după ce aș fi ajuns încă o dată să mă trezesc acasă, în Ithaca română, țărișoara mea dragă, cu frumosul gând patriotic de a o salva. Firește, dacă și Dânsa e de acord.

În fond, Aurelian Chiscop, când vrea să fluiere, fluieră, când îi e sete, bea, când simte foamea, mânâncă. Însă nu poate veni dacă nu pleacă și nici nu poate ieși dacă nu intră, căci, se știe de la începutul lumii, că nu cunoașterea îți schimbă viața, ci înțelegerea fenomenelor. Aflat pe puntea Hidrei, în mijlocul furtunii tropicale, când gravitația își încetează atracția, i se pare că o carte e ușor de produs, dar rămâne de văzut dacă personajul-autor poate rezista fluxului amintirilor așa cum, sportiv cum se dovedește - un adevărat Brad Pitt al mărilor septentrionale - rezistă valurilor catastrofice care-l asaltează. Certamente, și am convingerea asta imuabilă, Excelența Sa este și va fi salvat de modul în care ambalează cu măiestrie autoironia incisivă într-un abur moderat de tandrețe romantică și de mătase poetică. Este o dovadă certă de inteligență creatoare.