O cronică de-acu 20 de ani

 

Val Mănescu

O zi dinaintea sfârșitului lumii

Trudind la propria mea carte alături de .Tudor Jebeleanu, a apărut ca din senin Val Mănescu. Înainte de a-mi fi prezentat l-am „citit" că e port după zâmbetul delicat si vocea melodioasă. Auzisem de numele lui, dar nu-l cunoscusem și nu-l citisem în volum. O zi dinaintea sfârșitului lumii e cartea de poezie semnată de Val Mănescu şi publicată în anul 2003 la Editura „Aula" din Braşov.                              

 Condițiile grafice excelente şi colaborarea cu nume grele din cultura română actuală sunt de invidiat. Grafica semnată de Tudor Jebeleanu, prefața cărții de Florin Iaru, Petru Cimpoesu - referent literar de astă data, si Al. Musina – editor, nu fac altceva decât să adauge volumului greutatea artistică de care un volum de poezie adevărat are nevoie. Spun despre O zi dinaintea sfârșitului lumii că este o carte ciudată fiindcă eu o percep ca pe o zi după sfârșitul lumii. Cred că revelația autorului își face numărul în continuare punându-mă în situația de a considera că e prima carte citită după trecere şi că te am/ nu pentru că ești frumoasă si înțeleaptă,/ nu ca să te doară,/ ci pentru că-mi place cum se sparge valul de coapsa ta" (Concubinaj de forţă). 

Într-o lume tot mai nesigură şi plină de angoase, Val Mănescu mi se pare a fi magicianul de dincolo care, în loc să viseze frumos, trimite epistole celor care se mai află dincoace, amintindu-le: " Norocul rău că mai sunt amatori/ pentru lecțiile desuete de luptă, teatru şi poezie,/ altfel de mult ai fi murit de frig şi de foame/ şi de dragoste" (Ai albit, anarhistule) sau „Furnicarul se mișcă în toate direcțiile si spre niciuna,/ totodată cu spatele la trecut si viitor./ Cântându-și clipa prezentă,/ eternitatea zilei de azi." (La furat din pubele). O zi dinaintea sfârșitului lumii este una dintre cele mai frumoase cărți de poezie de dragoste citită în ultima vreme, o adevărată „Nebunie de toamnă târzie cu cer înstelat" (Delict asumat). 

În dimensiunea existențială, e prezent un eros sfâșietor în cele mai multe creaţii ale acestei cărți. La urma urmei, această poezie de dragoste amprentată de lumini şi umbre, de dulce şi amar, ni-l prezintă pe autor ca pe un îndrăgostit discret, dar foarte atent la realitatea care-l înconjoară. Autorul este conștient că revelația e „o felie imensă de dragoste incandescentă" și, cu autenticitate, aduce în prim plan accentul vindicativ al acesteia: „Umblam sprijinindu-mă de pereții celulei./ Când, deodată, tu/ ai apărut pe culoar./ N-as fi crezut niciodată în nimic,/ dar ceva chiar s-a-ntâmplat: I am căzut în genunchi, exact acolo/ pe gresie, unde pătai cu lumina/ cenușa imperiului.// Numai cit te-ai aplecat/ asupra minelui/ şi-am început să pulsez./ Acum e noapte din nou în cuşcă şi atâta de frig,/ dar n-am să cer cheia. Dincolo de gratii/ un alt mileniu de singurătate, o altă durere/ stă gata să mă înşface" (lnchisoare pe viaţă). 

Autorul însuşi vine şi spune: „Deşi contemplaţia e starea definitorie pentru această naţie", dar şi eu pot spune că una din stările definitorii ale acestei cărti este tocmai contemplaţia, iar în faţa dragostei, chiar nu mai contează nimic: „Chiar nu mai contează acum/ durerea mea hedonistă,/ când, cu fâșii colorate din mine/ te bandajez, atinsă de flacără cum eşti/ arsă de gradul trei, de dragoste./ ţigăncile tale mi-au ghicit că/ lângă tine/ moartea va fi o frumoasă şi lungă călătorie!/ De aceea/ mă sfâșii si te înfășor cu pielea mea./ Să nu-ţi fie frig Să nu-ţi fie nimic./ Să-ţi fiu eu." (Ce val). O poezie tandră la nivelul expresiei dar puternică în planul imagistic.

Deşi se autodefineşte drept „acrobat prin vorbe", ca orice autor adevărat, Val Mănescu îsi asumă trăirile, dar si eșecurile: „Eu visez cu ochii deschişi, te văd peste tot,/ dar tu te uiţi pe geam,/ la viaţa de-afară. Dau urlet de lupt rănit.I Aud de la barieră cum mă cerți/ că plutesc mereu împotriva săgeţii,/ căci tu nu poţi înţelege/ că toate aceste cicatrici sunt doar iubiri vindecate,/ iar rana asta e un hiatus teribil/ între două lumi care sângerează la fel.I Mă deschei la un nasture și-ți mai scriu un poem,/ poate reușesc la final să-ți prind mâna întinsă." (Vine cu paşi apăsaţi, zdrobind firul de iarbă). 

Dacă ar fi să las la o parte puţina jenă de care mai sunt în stare, aş putea spune că O zi dinaintea sfârșitului lumii cel mai bine se citește în „ ... nopți în mătase albă, mână în mână, buze în buze, piele pe piele ... " (Epilog romantic). Un poet profund şi o carte pe măsură care te face să vibrezi odată cu autorul care trece necontenit graniţele dintre vis şi realitate „Fără hormoni, fără stimuli genetici". (Epilog romantic). 

Pornind dinspre text spre autor, cred că Val Mănescu seamănă cu poezia pe care o scrie. Experienţa dobândită după lectura cărții lui mă determină la: „ ... un nou concept despre/ cum ar trebui să iubeşti fără bilet." (Univers colorat), însă, până atunci: „Mâine ca mâine, dar azi trebuie şi eu să trăiesc. Măcar până diseară, până la miezul nopţii" (La furat din pubele).                                                                                                                                          

O zi dinaintea sfârșitului lumii este o carte despre care ar trebui să se scrie fără rezerve.

Niculina OPREA – Revista ATENEU / noiembrie - decembrie 2004