Se termină ședința de Cenaclu, e cald, e septembrie 1989. Ovidiu ar bea și el o bere, dar e cu mașina. Rămân cu Alex Ștefănescu, Victor Munteanu și Cornel Galben, fiecare cu sticla lui de bere Mărgineni, lăudat fie-i numele. Ciocnim și ne dorim să ne fie mai bine, deși știm că mai binele e dușmanul binelui. Revine dragul nostru poet și ne spune că nu mai are benzină. Cobor cu el el la Oltcitul meu, ridic capota și, cu maxim de expertiză, plin de importanță că ajut un mare scriitor român și mândru că sunt prieten cu el, scot furtunașul prin care vine benzina în carburator (ăla cu două camere și 21 de jicloare, Weber, nu ca la amărâta de Skodă a lui Ovidiu, cu două jicloare prăpădite și o singură cameră).
Pornesc motorul și umplu o sticlă de Borsec cu combustibil, s-ajungă Poetul acasă. El pleacă, eu mă-ntorc la prietenii mei să terminăm ce-am început. Bade, ce-ți place să faci în viață? - Să plantez cucuruz! ‐ Și altceva? - Să NU plantez cucuruz!!!...Pentru bancul meu, mai primesc o mărgineancă. Mai citim câte ceva din Patimile lui Bacovia, din ce în ce mai invidioși pe Ovidiu că scrie așa de bine. Cam într-o oră, resemnați, triști, dar fericiți că ne-a onorat Poetul cu prezența lui diafană, ne despărțim.
Pun cheia în contact, o iau din loc cu frumoasa mea și, ce să vezi, după cincizeci de metri, la trecerea de pietoni din fața Comitetului Județean de Partid, iese fum de sub capotă. Trag pe dreapta, deschid motorul. Izbucnesc flăcări serioase. Arunc peste motor geaca mea (nouă) de piele, cadou de la maică-mea de ziua mea, dar focul se întețește. Ies ospătari de la restaurantul Bistrița, împroașcă cu spumă din extinctoare, se adună lume, se oprește circulația, dar Oltcituțul meu cu doar două mii de kilometri la bord, arde ca o căpiță de fân. Toți cetățenii Bacăului voiau să vadă cu ochii lor pârjolul. Care mai de care mai deștept, unu’ aduce un furtun gros de incendiu, dar nu curge apă. Vai, vai! Apare un gras gâfâind cu două plase în mâini, strigând să nu dăm cu apă, să ne dăm dracului deoparte, că poate exploda, scoate niște borcane cu murături și le trântește peste motor. Gogoșari, castraveți, gogonele, ca prin minune, domolesc pălălaia. Centrul Bacăului se umple de un abur care miroase a benzină și oțet.
Vin pompierii, miliția, proces-verbal, amendă pentru incendiere și pentru tulburarea liniștii publice. Doi amețiți burtoși, gata să înghită pe nemestecate infractori. Totuși, domni. S-au făcut că nu simt damful de bere care ieșea din mine, sau poate au fost înduioșați după ce le-am povestit cum s-a întâmplat să scot din necaz un Mare Poet. Pe vremea aceea, tot ce era legat de un Mare Poet, te exonera de răspunderi. În fine, mașina ACR mă remorchează la Dacia Service. Tărășenia a figurat și la rubrica Faptul divers din ziarul local Steagul Roșu.
Nu mai știu exact cât m-a costat reparația, au fost totuși vreo trei-patru salarii. Noroc că retribuția mea lunară nu era prea mare. Asigurarea ADAS nu acoperea și incendiul, ci doar daune provocate de inundații, cutremure și prăbușiri, așa că am plătit cam cât pentru vreo zece plinuri de benzină, iar reparația a durat vreo două luni. Numai pentru curățenia blocului motor de care se lipiseră temeinic gogonelele, doi ucenici fără noroc au trebuit să frece două zile cu peria de sârmă. Dar au mai și fumat.
- Bade, ce-ți place să faci în viață?
- Să dau benzină la poeți celebri!
‐ Și altceva?
- Să NU dau benzină la poeți celebri !!!..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu