joi, decembrie 22, 2016

Partea mea de revoluţie


Poate că nu prea aveţi chef să vă amintiţi de urîtul, întunericul şi teama în care am trăit pînă în 1990.

Poate că v-aţi săturaţi să citiţi despre înjosirea la care eram supuşi sistematic.

Poate că sunteţi atît de tineri şi nici nu aveţi cum şi de ce să analizaţi ce a însemnat comunismul în România.

Ştiu că vi se pare hilar şi incorect ca un tip care a fost membru al PCR să aibă o atitudine atît de critică faţă de vechiul regim. N-am să mă justific, ar fi prea multe de spus. Am să vă spun doar atît, urăsc comunismul deoarece m-a dezamăgit. E simplu: crezi în cineva care se dovedeşte fals, laş, trădător, hoţ, şmecher, profitor. Nu stai lîngă el toată viaţa, îl dai dracului după o vreme şi încerci să-l uiţi.

Cert este că întîmplările din decembrie 1989 au făcut din România o ţară de eroi tragici pentru care formula hamletiană „A fi sau a nu fi” s-a transformat într-o altă tulburătoare întrebare: „A fost sau n-a fost?”. Asocierea cu lumea teatrului este cu atît mai valabilă, cît, peste timp, misterele revoluţiei române au devenit mai greu de descifrat, oricîte mărturii s-ar fi adăugat. Am fost simpli actori. Atunci, în efluviul de entuziasm şi emoţie nu puteam să ne dăm seama că spectacolul revoluţiei are şi un regizor.

În Bacău, revoluţia s-a impus ca o stare de fapt, fără violenţă. Slavă Domnului. Armata a fraternizat instantaneu cu noua putere. Puţini dintre noi cunoşteau care sunt frîiele, mecanismele prin care se conduce un oraş, un judeţ. Au fost multe ezitări. Cred că tocmai teama de a nu greşi ne-a făcut să greşim uneori. Şi aceste greşeli, între care cea mai mare a fost aceea că n-am avut suficientă încredere în noi înşine şi am permis altora ( pe care i-am crezut de bună credinţă!) să ni se alăture, au făcut ca, în scurt timp, să ne trezim înafara treburilor obştei, să fim îndepărtaţi de către unii care fuseseră în eşalonul doi al puterii comuniste.
Da, a fost revoluţie şi în Bacău, fie şi pentru că oamenii care au avut curajul să forţeze uşile comitetului judeţean de partid erau animaţi de convingerea că idealul comunist al dreptăţii şi al libertăţii se dovedise o minciună sfruntată. Pentru ei nu a mai contat că dictatorul era încă în funcţie, că structurile represive încă funcţionau, că securitatea era cu ochii pe ei, filmîndu-i, nu pentru istorie, ci pentru eventuale represalii. Pentru ei contau morţii de la Timişoara, frigul şi foamea. Şi întunericul care, la propriu şi la figurat, izolase complet România de valorile lumii civilizate.
Poate niciunul dintre noi nu conştientiza atunci că schimbarea ne va înfrăţi cu Europa. Dar, uite că, acum, Bacăul este un oraş din estul Europei.