ŢÂŞPICUL ŞI BUTONELUL

Prietenul meu din Germania, pe care nu-l cunosc, dar despre care ştiu că e poet, Dan Dănilă, mi-a adresat, drept comentariu la un promo despre "Dimitrie rupe tăcerea", următoarea întrebare: Dragă Val, te rog să-mi spui și mie ce e un țâșpic și ce e un butonel la un motor de mașină ? Mulțumiri anticipate ! 
Da ce-ţi veni, poete ?  - m-am mirat pentru prima oară anul acesta, deoarece, după cum ştiţi, pe mine nu mă mai miră nimic. 
Cu mirarea forfotind în mine ca lava dintr-un vulcan în erupţie, m-am apucat să caut explicaţii la cele două cuvinte prin dicţionarele din bibliotecă, prilej bun să le mai scutur de praf. De când cu gugălu, n-am prea mai umblat prin ele, prin dicţionare, adică. Ei bine, în cărţi, n-am găsit nimic. 

Tânără în căutarea unui ţâşpic

L-am sunat pe  domnul Cocostârc, mecanicul care are grijă de maşina mea. Îl cheamă Cocostârc, deşi, sau tocmai pentru că, nu e mai înalt de un metru şaizeci, asta cînd poartă adidaşii ăia albaştri cu talpă dublă. Domnul respectiv mi-a comunicat că tocmai dormea şi că, deşi mă ştie drept un tip glumeţ, totuşi, atitudinea mea de a-l trezi la miezul nopţii ca să-l fac să râdă, i se pare cam nepotrivită. Bun, totuşi, dacă întrebarea e serioasă, tot serios mi-a comunicat că, în tehnologia reparaţiilor auto, termenii ţâşpic şi butonel, nu există. 
Mi-am cerut scuze şi i-am urat noapte bună şi el mi-a zis că la fel. 
Afară începuse să ningă, dar, nu se ştie de unde o lumină lăptoasă, ca de lună plină făcea ca ramurile caisului din faţa ferestrei mele să pară transparente.  Să nu credeţi că mă holbam ca prostul la baletul minunat al fulgilor de nea, deşi aşa pare. Nu, chiar de loc. În mintea mea vuia un uragan în plină desfăşurare. Aveam un puternic sentiment de insatisfacţie cauzat nu numai de vremea de-afară şi de perspectiva facturilor la gaz ce urmau să vină ci, mai ales, de faptul că, în lunga mea viaţă auzisem de câteva ori cele două cuvinte, ba le şi folosisem, şi uite că nu puteam să le explic. Pur şi simplu pentru că, de fiecare dată mi se păruseră total nesemnificative. Dar, încet-încet, din cotloanele memoriei cufundate în ceaţa uitării, au început să-mi parvină informaţii pe care habar n-aveam că le găzduiesc în coaşca cutiei craniene. 
Ei bine, mi-am amintit că am avut cândva un automobil Oltcit, fabricat la Craiova. Prima mea maşină, pe care am iubit-o mai mult decât ar fi meritat o catastrofă ca ea. Dacă am suferit vreo dată de sindromul Stockholm, apoi atunci a fost. Nu trecea zi să nu se defecteze ceva la ea. Cu cât se strica mai des şi mai profund, cu atât eram mai îndrăgostit de ea. Mecanicii de la service intrau în panică dacă nu mă vedeau două zile la rând prin hală. Dar mi-a prins bine, am căpătat ceva
cunoştinţe de mecanică, şi iată că acum, cu puţin efort de concentrare, mi-am amintit şi ce înseamnă atât ţâşpic, cât şi butonel.
Ţâşpic e ceva mic, poate fi orice. Şi copiilor li se spune aşa, în semn de alint. Altminteri, în auto, când e vorba de-o piesă mică (o şaibă, un grover, o tijă la la carburatoarele medievale, un jigler, orice chestie în aparenţă nesemnifictivă) zici: Unde mă-sa a sărit ( a căzut, s-a ascuns etc.) ţâşpicul ăla? Caracteristic ţâşpicului este extraordinara lui calitate de a se face nevăzut. După o vreme, când nu-ţi mai trebuie şi nu te-aştepţi, îl găseşti în uleiul adunat pe scut. Asta, după ce-ai schimbat piesa de la care a dipărut şi care costă jumate din maşină. 
Butonelul e cu totul altceva. De regulă, e rotund sau pătrat, are sau n-are un semn convenţional pe el şi e plasat pe bord, în compartimentul motorului sau oriunde altundeva. Modelele ruseşti de maşini îl pot avea chiar şi într-o ascunzătoare specială, în portbagaj sau pe bara din faţă. Specific butonelului este un arculeţ care-l ţine tensionat în lăcaşul lui şi care, când sare, poţi să-ţi iei adio de la motor, de la ambreiaj sau chiar de la cutia de viteze, fie ea şi în cinci trepte. Problema e că, la fel ca în cazul ţâşpicului, nu se poate prevedea ce element esenţial al maşinii va trebui să înlocuieşti dacă ţi-a dispărut butonelul. Este recomandabil ca, încă de la achiziţia maşinii să elimini cu un cleşte bot de raţă resortul respectiv, pentru a preveni incidentele ulterioare însoţite de cheltuieli considerabile, mai mult decât posibile.
E de notat că atât ţâşpicul cât şi butonelul sunt confecţionate din materiale ezoterice în combinaţie cu aliaje secrete din metale rare şi celuloză şi este de preferat să ai toată consideraţia faţă de ele, chiar dacă nu ai cunoştinţă de existenţa lor. Mai ales atunci. Pe motiv că viaţa nu se trăieşte decât o singură dată.

DIMTRIE RUPE TĂCEREA LA MOINEŞTI

O mică parte din marea asistenţă

La evenimentul DESANT CULTURAL petrecut  vineri la Biblioteca Municipală " „Ştefan Luchian” din Moineşti au participat absolut toţi care trebuiau să fie. 
Am mărturisit public că nu-mi sunt pe plac adunările de genul celor în care doi-trei vorbitori trag cu temenele despre o carte, relevându-i calităţile şi scoţând în evidenţă sensuri şi subtilităţi care nici nu i-au trecut prin minte autorelui. 
Dar n-a fost să fie aşa. 

Celebrul Geo Popa

Gheorghe Geo Popa, locvace prin natura-i actoricească, în pofida apetenţei sale de a vorbi fără să respire ore întregi, a rostit pilde înţelepte şi corect articulate, sistemic şi la obiect, dar şi judecăţi de valoare care susţin ideea de cultură adevărată în care pulsează sânge de România. 

Adrian Jicu

Nu mai puţin angajat în  susţinerea valorică a volumului "Dimitrie rupe tăcerea", criticul Adrian Jicu a expus, cu totul altfel decât a mai făcut-o cu alte prilejuri, dar la fel de cuceritor, sinteza momentelor semnificative din carte, asezonându-şi dinamica aserţiune cu scheme lingvistice care au făcut deliciul asistenţei.

Dan Petruşcă

Dan Petruşcă, a fost, la rându-i, surprinzător şi chiar a recunoscut că, la Moineşti, a reuşit să facă cea mai scurtă paranteză la paranteză la paranteză din viaţa lui. Şi, culmea, în mai bine de şase din cele zece minute în care a vorbit, s-a referit exact la subiectul întâlnirii, descoperind că personajul Dimitrie are comportamente şi rezonuri profunde în propriul său ego şi al oricărui vieţuitor contemporan. 

Autorele, un om bătrân

Eu n-am prea avut dreptul să vorbesc, conform principiului că autorul a spus tot ce avea de spus în carte. Totuşi, mi s-a permis să povestesc cum s-a născut absolut divin coperta cărţii şi, la o întrebare venită din asistenţă, să mărturisesc că "Dimitrie rupe tăcerea" s-a ivit din câteva crochiuri postate pe http://varanus-varanus.blogspot.ro/ prin 2007, când am descoperit existenţa ciudată a mai multor sfinţi care poartă numele de Dimitrie, sărbătoriţi de Sfânta Biserică. Am avut revelaţia că suntem o naţiune de Dimitrie, toţi sfinţi, izvoditori de mir, mari mucenici, deştepţi şi tămăduitori. Încă nu sunt convins, dar mă străduiesc.
Am avut o asistenţă selectă la Moineşti care a aspirat inteligent sugestiile vorbitorilor, dvedind că în târgurile în care, în aparenţă nu se întâmplă nimic, există diamante anonime de spirit care dau valoarea acestei naţii.   

Comunicat de presă

Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu” din Bacău continuă seria de manifestări dedicate diseminării informaţiei culturale, sub genericul DESANT CULTURAL vineri, 20 noiembrie 2015, ora 14.30, la Biblioteca Municipală „Ştefan Luchian”, Moineşti.

Întâlnirea de la Moineşti este dedicată noii apariţii editoriale a lui Val Mănescu, „Dimitrie rupe tăcerea”, care a avut lansarea oficială la Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău, în cadrul evenimentului aniversar „Zilele Centrului Apostu-25 de ani de la înfiinţare”, din luna octombrie.

Cu acest prilej, directorul Centrului Apostu, Gheorghe Geo Popa, va face o prezentare a proiectelor şi programelor Centrului, care au marcat un sfert de veac de existenţă, va distribui celor prezenţi revista Vitraliu nr. 44, un consistent număr care abordează o temă provocatoare şi interogativă „Ce s-a întâmplat în spiritul şi cultura românească în ultimul sfert de veac?”, la care au răspuns nume sonore din spaţiul culturii, ştiinţei şi artelor atât din ţară, cât şi din străinătate.

Parteneri ai acestei manifestări sunt Primăria Municipiului Moineşti şi Biblioteca Municipală „Ştefan Luchian”, Moineşti, care va fi gazda dezbaterii volumului „Dimitrie rupe tăcerea”, în compania lect.univ.dr. Adrian Jicu, a poetului Dan Petruşcă şi, desigur, în prezenţa autorului Val Mănescu care va oferi autografe. Întâlnirea va fi moderată de Gheorghe Geo Popa.

         „Dimitrie rupe tăcerea” tratează o temă de actualitate din viaţa de zi cu zi a românilor, cea a aspiraţiilor neîmplinite.

Volumul cuprinde 82 de proze scurte având ca personaj principal pe Dimitrie Grămescu, un bărbat aflat în pragul trecerii spre vârsta a treia, tipul cetăţeanului român cu educaţie medie care se confruntă cu problemele obişnuite ale vieţii din post-tranziţia contemporană şi care se străduieşte să-şi depăşească condiţia socială, apăsat de insatisfacţii şi insuccese. „Dimitrie rupe tăcerea” este un manual din care se poate învăţa cum să (nu) trăim în ţara lucrului (ne)bine făcut.

 

 

Biroul de presă

Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu” din Bacău

PĂREREA LUI VAL MĂNESCU DESPRE "DIMITRIE RUPE TĂCEREA"

          Dimitrie rupe tăcerea tratează o temă de actualitate din viaţa de zi cu zi a românilor, cea a aspiraţiilor neîmplinite.

      Volumul cuprinde 83 de proze scurte având ca personaj principal pe Dimitrie Grămescu, un bărbat aflat în pragul trecerii spre vârsta a treia, tipul cetăţeanului român cu educaţie medie, care se confruntă cu problemele obişnuite ale vieţii din post- tranziţia contemporană şi care se străduieşte să-şi depăşească condiţia socială, apăsat de insatisfacţii şi insuccese. Întâmplările se petrec într-un bloc aflat într-un cartier cum sunt cu sutele în oraşele româneşti, unde îşi duce viaţa o comunitate ale cărei aspiraţii sunt, deocamdată vise greu de realizat.

            În cel mai mare secret, Dimitrie scrie pe ascuns o carte cu un subiect misterios, în speranţa ca apariţia ei să-l facă  celebru şi bogat. În aşteptarea acestui moment, Dimitrie se confruntă cu ironiile şi reproşurile doamnei Catrina cu care este căsătorit. Cu aceasta e într-o o relaţie de suportabilitate reciprocă. Fiul lor,  Bartolomeu, deşi are peste treizeci de ani, trăieşte din combinaţii dubioase şi îi creează lui Dimitrie motive suplimentare de depresie prin comportamentul lui infantil şi iresponsabil. Pe lângă încercările cu care se confruntă la slujba lui de funcţionar hărţuit de şefi, şi dincolo de problemele iscate de sărăcia endemică a familiei sale, Dimitrie trebuie să facă faţă şi unei iubiri târzii neîmplinite şi devoratoare pentru domnişoara Clarisa, o vecină cochetă şi apetisantă, dar de moravuri uşoare.

            Deşi afişează mai tot timpul o mină tristă şi aparent dezinteresată de cele lumeşti, Dimitrie este atent la viaţa publică şi are o poziţie critică faţă de imoralitate, faţă de haosul din politica românească sau faţă de asaltul presei tabloide. Mereu dezamăgit, grav şi moralizator, Dimitrie eşuează în lungi momente de reflecţie în care emite fraze ce lui i se par memorabile, pline de cinism şi dezamăgire, dar care, prin naivitatea şi ridicolul lor îi evdenţiază educaţia superficială. Închipuindu-se artist, eroul se pierde deseori în ipostaza de visător, imaginându-şi scene suprarealiste. În încercarea lui de a face faţă unei realități agasante, unor probleme urgente din concretul imediat, seriozitatea lui exagerată, felul în care vede rezolvarea anumitor lucruri, creează imagini  întristător de comice. Pentru că viaţa de zi cu zi şi relaţiile pe care le are cu cei apropiaţi nu-l pot mulţumi, Dimitrie se refugiază în vise şi fantasme în care trăieşte o altă realitate. De altfel, el este convins că această viaţă este doar una din multele pe care le-a mai trăit cândva.   

           Finalizarea cărţii lui Dimitrie corespunde cu moartea lui subită, iar manuscrisul are o soartă neaşteptat de nedreaptă.

   

           Povestirile, deşi independente ca subiect, sunt legate între ele prin unitatea de loc şi prin interacţiunea permanentă între personajele cu tipologii diverse, animate de interese şi pasiuni diferite. Între acestea se disting cârciumarul Gegeceu, în barul căruia Dimitrie se relaxează şi discută chestiuni politice actuale, Teodosia Pelinel, patroană de butic sau domnul Calapod, şeful de scară.

           În paginile volumului Dimitrie rupe tăcerea, există o doză semnificativă de ironie fină, de umor subtil, generat de atitudinea, punctele de vedere şi exprimarea deseori ridicole pe care le au personajele, puse în situaţia de a reacţiona în faţa provocărilor la care-i supune perioada în care trăim. Cu toate acestea, personajele sunt tratate cu o mare doză de duioşie, portretele lor fiind creionate cu deosebită simpatie.

PĂREREA LUI GELU BĂLŢĂTESCU DESPRE "DIMITRIE RUPE TĂCEREA"

Val Mănescu rupe tăcerea. 

Cronica cronicii unui roman care va avea succes

Poetul Val Manescu imi spunea cu ceva ani in urma, chiar inainte de publicarea volumului de poezii Efectul Placebo, ca lucreaza la un roman, primul lui roman. Va fi un roman de analiza, psihologic, de moravuri, un protest!
Romanul a iesit pe piata, a si fost lansat public, intr-o seara, Centrul de Cultura “George Apostu”, se numeste Dimitrie rupe tacerea, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2015. Au comentat-prezentat romanul scriitorul Petru Cimpoesu si criticul Adrian Jicu. Primul s-a axat mai mult pe structura, pe fraza, pe actiune si scriitura.
E sau nu roman, a lansat scriitorul Cimpoesu intrebarea asupra selectei asistente. Adrian Jicu, de meserie critic, a transat dilema: este roman, si inca unul foarte bun. A avut si argumente. A citit, a subliniat, a intors romanul pe toate partile. Ambii au fost de acord ca romanul trebuie citit, va fi unul de succes. Scris cu umor, ironie, sensibilitate, atent la viata cartierului de unde isi trage seva romanul (dialogurile sunt savuroase), folosind inteligent comicul de situatie, Val Manescu reuseste sa-l duca pe Dimitrie – un alergator de cursa lunga care nu câstiga niciodata nimic – prin haosul bacauan cotidian, acolo unde se prefigureaza inca din primele pagini: la destramare si prabusire interioara, producând si o anomalie climatica, atunci când se hotaraste sa rupa tacerea si s-o arunce pe apa Slanicului, pe timpul când Dumnezeu lasase lucrurile in voia lor.“Val Manescu îsi traieste provincia cu o dragoste suferinda”, scria Ovidiu Genaru, la debutul lui Val Manescu cu “Delict de memorie”.
Recidiveaza si in proza, aceeasi provincie pitoreasca o regasim si in “Dimitrie rupe tacerea”, un roman inedit prin constructie, limbaj si actiune, cu dese incursiuni in memorie, astfel, personajul principal Dimitrie poarta pe umeri intreaga istorie postdecembrista, personajele din jurul lui nu fac decât sa-si urmeze destinele prestabilite, in mica lor lume dintr-un oras de provincie, pe timpul când lucrurile stricate se reparau nu se aruncau. Ce sa mai lungim vorba, n-o sa va povestesc eu romanul, nici nu o sa-l comentez, activati emisfera dreapta a creierului (cercetatorii englezi au descoperit ca aceasta parte se ocupa de informatii vizuale si conceptuale), faceti rost de ceva bani si dati buzna in Libraria Glisando.

(Articol apărut în "Deşteptarea din 9 nov. 2015)

AUTODENUNŢ

Rrrrecunosc de bună voie că eu am furat r-ul de la Garrett de pe afiş, cu scopul ascuns de a-l determina pe marele jazzman Kenny Garrett să revină în oraşul nostru, măcar pentru a-şi recupera litera lipsă de pe afiş. După câteva nopţi în care am meditat profund la fapta mea, înduioşat de reacţia promptă, dar şi viguroasă a vânătorilor de greşeli care niciodată n-au greşit, am simţit groaznice remuşcări şi am hotărât să mă dau în vileag: litera r care lipseşte din numele celebrului laureat cu Grammy, e la mine pe tastatură. Doar că, saxofonistul cotat al doilea în lume după Charlie Parker, s-a făcut că nu observă şi cine ştie când naiba o să-i mai ascultăm live, în Bacău, măiastra lui solistică. 

Sorin Zlat jr.

Asta a fost în prima zi a Festivalului de Jazz organizat de Teatrul Bacovia, după ce, în primul spectacol al serii, am asistat la o prodigioasă reprezentaţie de gen, susţinută de trupa pianistului Sorin Zlat, fiul saxofonistului Sorin Zlat. Despre junior ştiam doar că face performanţă artistică de vârf prin cele străinătăţuri, ba pe la Montreux, ba pe la Monaco, şi uite-l acum şi în oraşul natal unde şi-a început cariera. Cu seniorul am făcut o sumă de spectacole JOCUL, prin anii ’80, când el făcea parte din memorabilă trupă EOLIC – GROUP, o adevărată emblemă muzicală a Bacăului, (https://www.youtube.com/watch?v=AzAyyGlZnCU) alături de legendarii Florin Epureanu, Florin Enea, Doru Sascău şi Gigi Pruteanu, după plecarea lui Genu Cambos.

Trupa lui Sorin Zlat, singurul neamerican care a obţinut Marele premiu la Jacksonville Jazz Piano Competition 2015, a încântat asistenţa cu un program strălucit de jazz clasic, latino, post-bop şi cool jazz.

Emil Bâzgă

A doua zi de festival a oferit celor câteva sute de spectatori un regal de dixieland şi de jazz modern, cu care celebrul trompetist Emil Bâzgă, alături de virtuozii lui colegi de (în)cântări Benito Gonzalez, Mark Whitfield JR şi Noah Jackson, şi-a demonstrat originalitatea şi celebritatea. A fost un jam session de excepţie, . 

Al di Meola

Apoi, de la ora 21, urma să urce pe scenă capul de afiş al evenimentului, magicianul grifului de chitară, Al di Meola, avându-i alături pe Peo Alfonsi și Peter Kaszas. Din păcate, o bâlbă organizatorică legată de lentoarea birocratică a viramentelor financiare dintre Primărie şi Teatru, dublată de pretenţiile insolite ale invitatului, ale cărui hachiţe sunt deja de poveste, a făcut ca spectacolul să înceapă cu o întârziere de mai bine de o oră şi jumătate. Mi-a displăcut profund lipsa de fair play a solistului care, în loc să-şi prezinte scuze publicului pe bună dreptate iritat, a aruncat toată răspunderea pe organizatori. Care, desigur, au partea lor de vină.  Prestaţia vedetei, marcată probabil şi de neplăcuta întâmplare, nu a avut strălucirea pe care o aşteptau spectatorii avizaţi, câţi or fi fost ei în sală. Totuşi, prezenţa în Bacău a unei celebrităţi de talia lui di Meola, rămâne un eveniment memorabil, mai ales pentru împătimiţii care-i ascultă cu pioşenie, de peste treizeci de ani, producţiunile şi aşteptau să se întâmple minunea de a-i vedea pe viu demonstraţiile de măiestrie şi tehnica instrumentală aproape de perfecţiune.

A treia zi. Revelaţia aceste primei ediţii a Festivalului de Jazz a fost, fără îndoială, fabulosul concert al unei trupe de tineri muzicieni, rezultat al proiectului muzical “Sarea Pământului”, pus la cale de  Cezar şi Anatol Căzănoi. Cei cinci valoroşi instrumentişti au demonstrat ce minuni sonore pot rezulta din dialogul dintre o chitară Fender Stratocaster şi flaut. Sau din săltăreţele note ale unui ţambal şi ritmul nebunesc al unei baterii de tobe Tama. Ce sunete de duioşie, de alarmă, de singurătate pot ieşi dintr-o trompetă oxidată care pare scoasă dintr-un muzeu al instrumentelor de suflat dinaintea primului război mondial.

Am asistat la demonstraţii de măiestrie interpretativă colectivă, în armonizare şi sincronizare perfecte, în îmbinări surprinzătoare de elemente muzicale folclorice cu ritmuri specifice jazului modern, puse în valoare de solouri excepţionale.

Am vibrat la aranjamentele muzicale inspirate până la dumnezeire, cu neaşteptate ruperi de ritm, efluvii de sunete nuanţate savant, intense, dar pline de candoare, în care se recunosc pasaje din piese lăutăreşti transpuse în improvizaţii jazzistice. 

Un repertoriu variat, dinamic şi armonios dar, mai ales atitudinea detaşată a protagoniştilor şi siguranţa interpretării, precum şi complicitatea simpatică a grupului de a transmite bucuria muzicii de calitate, toate acestea au alcătuit un produs spectacular îndelung aplaudat.

PS. În mult prea lunga pauză de aşteptare a maestrului di Meola, l-am auzit pe Dragoş Pandele, vinovatul de serviciu pentru acest Festival, spunând cu tristeţe în glas: Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită...

Îmi pare rău că n-am fost suficient de spontan să-l încurajez atunci: mai sunt şi excepţii.