deodată mi s-a făcut Frică
să devin Clipă cu Clipă câte puțin
un muritor respectabil la rândul meu
de Aceea
pentru ultima oară te rog atinge-mă cu aripa
nu mă lăsa să adorm la filmul cu marea Trecere
în care joc
un erou mai ușor decât Aerul
nu mă lăsa să dispar Odihnit
lipit de cea mai frumoasă Spinare de pasăre
sâmbăta e o zi numai bună pentru iertarea păcatelor
du-mă cu tine la ora de zbor
unde pot respira în propriul trup
Sentimentul zădărniciei nu e sentimentul dominant al bătrâneții.
El e dublat de acela al datoriei neîmplinite, ai conștiinței că turnul nu a fost înălțat destul de sus. în infernul imaginat în bună tradiție dantescă de scriitorul milanez, bătrânii sunt asimilați necurățeniilor : „în ziua de Entrumpelung, (Ziua Curățeniei, n.a.)îmi explică ea, familiile au dreptul și chiar datoria să înlăture lucrurile inutile. Și astfel bătrânii sunt aruncați afară laolaltă cu gunoaiele și fiarele vechi" (Entrumpelung).
Nu ! nu pot fi eliminat. Nu vreau să fiu eliminat ! Iată exclamația lui Buzzati. într-un paradoxal acces de furie a senectuții, scriitorul sfârșit inventează o ultimă păcăleală : declară că scrie din ce în ce mai prost pentru a nu trezi invidia confraților. La moartea lui vor putea fi găsite, în ladă, adevăratele scrieri; cele mai frumoase : „Rudele, după ce au citit, s-au dus să deschidă scrinul. Conținea douăsprezece plicuri groase : în fiecare erau sute de foi de hârtie. Pe foi nu era scris nici un cuvințel." (Secretul Scriitorului). Deci o patetică ofensivă a bătrânilor de a fi ceea ce au fost, de a nu renunța. Conflictul între generații se desfășoară, însă, necruțător : „Era pe vremea când bărbații trecuți de patruzeci de ani stăteau mult pe gânduri când era vorba să se arate pe-afară în orele târzii din noapte. Trecuți de patruzeci de ani, erau considerați bătrâni. Și pentru bătrâni, generațiile tinere aveau un profund dispreț... «Vârsta este o vină» era sloganul lor" (Vânătorile de bătrâni).
Oportun ca întotdeauna, destinul face ca această problemă să se rezolve de la sine, îmbătrânirea tânărului călău al bătrânilor nu e numai firească, e justițiară. Acesta e, la rândul lui, linșat de cei mai tineri decât el. „Tinerețea, îndrăznețul și nepăsătorul anotimp, părea că are să țină foarte mult, părea că n-are să se mai sfârșească niciodată. Și ca să se treacă îi fusese de-ajuns o noapte.
Acum nu mai era nimic de cheltuit.
Acum era bătrân și el. Și-i venea rândul.
Tinerețea nu mai e. Nu mai poți fi neliniștit, nesigur, înnebunit, anxios, iluzionat, febril, înamorat, nebun. Mai departe totul se desfășoară precum în Luceafărul :
„— Ce ți s-a întâmplat, bătrîne Ermogene ? Ermogene făcu semn cu un deget.
— Am privit acolo jos, am văzut camera aceea, tinerii aceia.
— Nu cumva te-a cuprins dorul după tinerețe ? îl întrebă Dumnezeu. Ai vrea să fii unul din ei ?
Ermogene făcu din cap semn că da.
— Și ca să fii unul din ei ai renunța la Paradis ?
Ermogene făcu semn că da.
— Dar ce știi tu despre destinul lor ? Visează gloria și se vor pierde, visează bogății și vor avea parte de foame, visează dragoste și vor fi trădați, își fac planuri de viață lungă și mâine vor muri". Ca și Hyperion, Ermogene revine pe Pământ, devenind un vicenar, dar în pantaloni de flanel și pulover. „Fericit ? Nu, dimpotrivă. Dar în adâncul sufletului său se găsea ceva foarte frumos de care nu-și putea da seama cu precizie, care era în același timp amintire și presentiment, și-l chema, ca o lumină aprinsă la capătul lumii".
Tinerețea
rămâne mereu posibilă.
(O persoană între 10 și 19 ani este numită denarian. O persoană între 20 și 29 de ani este vicenar. O persoană între 30 și 39 de ani este numită tricenar. O persoană între 40 și 49 de ani este numită cuadragenar. Și tot așa. Mi-a plăcut să fiu sexagenar, dar acum sunt septagenar, iar prietenul meu, Ovidiu Genaru, este octogenar... Cine ajunge la 100, este, firește, centenar. Iar la 200, bicentenar.)