Se luase lumina.
Te uitai la mine ca la o acciză în întuneric, cu mii
de idei improvizate subtil, sugerând cauza morții mele rezistente
la virusul nostalgiei îndelungate.
Dă-mi voie să intru în living, să mă strecor printre cărți. să pot reciti
accentele tale sub formă de cearcăn și lacrimi de pe raftul cu Ediții de lux
legate în epidermă de viperă. Gesturi ironice, puse de-a valma printre
volume
semnate val mănescu, amestecate cu votcă de contrabandă. Și mai și,
spre dimineață, să mă aplec spre cer să-ți sărut amprenta de pe buza
paharului cu dragoste la puterea a treia.
Dar nu te stresa, mai avem o zi. Așteaptă apusul.
Așa cum am învățat de la tine, am să dau cep din curiozitate butoaielor
goale cu etichete de esperanza, într-o limbă mai veche decât sistemul
meu periferic, de neînțeles pentru generația mileniului trei.
Asta n-ar părea ceva neobișnuit?
Cât de greu ți-ar fi să admiri tabloul unui apus maiestuos,
în prim plan cu un lup singuratic
care nu suportă rigorile haitei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu