Mă strânge tricoul din anii 80

 

poate mai am un minut să miros sprayul de februarie

să citesc instrucțiunile de utilizare a îngerilor

odată cu  știrea falsă despre regrete nostalgice

după războaiele noastre din primăveri de doi bani

 

să beau până mă ia poliția la întâmplare pentru sinucidere lentă

în toate cazurile mele de iubire

într-un timp asasin

 

nu-mi pasă de zilele astea de început de an

când drumurile spre mine sunt înzăpezite

nu-mi pasă unde se scurge adrenalina

după apusul soarelui de iarnă

veți vedea că urc în primul autobuz zburător

în ultima clipă  să prind rând la

alfabetul iubirii într-un anticariat

să cumpăr ultima carte despre destin

deși tot mai greu îmi e să știu cine-i copilul ăsta din mine

cu spadele lui ascuțite

care mă enervează de când eram mic și obraznic

pacient la secția de terapie intensivă

în zdrențele unui tricou violet din 1980

pătat de fructe furate  

Un apus pe cale de dispariție

 

 

 

Se luase lumina. 

Te uitai la mine ca la o acciză în întuneric, cu mii

de idei improvizate subtil, sugerând cauza morții mele rezistente 

la virusul nostalgiei îndelungate.

Dă-mi voie să intru în living, să mă strecor printre cărți. să pot reciti

accentele tale sub formă de cearcăn și lacrimi de pe raftul cu Ediții de lux

legate în epidermă de viperă. Gesturi ironice, puse de-a valma printre

volume

semnate val mănescu, amestecate cu votcă de contrabandă. Și mai și,

spre dimineață, să mă aplec spre cer să-ți sărut amprenta de pe buza

paharului cu dragoste la puterea a treia.

Dar nu te stresa, mai avem o zi. Așteaptă apusul.

Așa cum am învățat de la tine, am să dau cep din curiozitate butoaielor

goale cu etichete de esperanza, într-o limbă mai veche decât sistemul

meu periferic, de neînțeles pentru generația  mileniului trei.

 

Asta n-ar părea ceva neobișnuit?

Cât de greu ți-ar fi să admiri tabloul unui apus maiestuos,

în prim plan cu un lup singuratic

care nu suportă rigorile haitei?

Diplomat pierdut în geometria sărutului

 

Cândva ai să înțelegi că nu se scriu singure cuvintele

Că Fiecare vocală e un strigăt un semnal plăpând

de eternitate și de infinit

Eu sunt un sculptor atent  la fulgerul delicat al furtunii

tu ești muzica de așteptare la 112

după un infarct fără doctor fără ambulanță

 

Te iubesc se așează pe vârful limbii

când nimeni n-are răbdare să vadă finalul

Un bouton d'amour  care emite reverențe

Gleznelor tale fără limită

 

un lux tot mai scump la vedere pentru un lup turbat

cu două ținte perfect rotunde

inima ta și pink floyd cuibărit pentru mult timp

în amprenta urechii

 

cât te pot iubi dacă din graba de a trăi

uit să-ți scriu uneori numele cu diacritice

of cu un singur f