Salată dansantă de vinete

https://youtu.be/8XHD4xSL9kE

Poeţi băcăuani invitaţi la Iaşi

În acest week-end, în fața Primăriei Municipiului Iași, va continua proiectul ”Turist in Iași. Acasă pentru cei plecați “
Iubitorii de poezie și muzică din Iaşi vor avea bucuria întâlnirii cu alți 10 poeți importanți ai literaturii române actuale. Sâmbătă, 11 august, între 18.30 şi 20.30, vor recita Dan Petruscă, Emilia Nedelcoff, Bogdan Alexandru Petcu, Adreeea Petcu, Val Mănescu, iar duminică, 12 august, în acelaşi interval orar, publicul va putea admira creaţiile lirice semnate de Horia Zilieru, Luca Ouatu, Lucian Bălan, Călin Vlasie, Larisa Danilov, cantautorul Cezar Popescu.
Moderatorul evenimentul va fi poetul Adi Cristi, directorul Casei de Cultură « Mihai Ursachi ».

Comunicat: http://curierul-iasi.ro/turist-iasi-acasa-pentru-cei-plecati-recital-de-poezie-pe-pietonalul-stefan-cel-mare-27532

GONZALES, SCULPTORUL CÂNTĂREŢ

Amancio Gonzales Andres posedă rara însuşire de a vedea în blocurile vegetale fiinţe stranii ca nişte duhuri ce-l bântuie din îndepărtata copilărie. El are îndemânarea de a scoate din trunchiul stejarului, ca dintr-un bârlog plin de mistere, altădată adăpost pentru popoare de păsări, poveşti tridimensionale cu încărcătură filosofică inedită.

În construcţiile sale artistice, decriptează aproape naturalist expresia facială şi corporală a personajelor, surprinzându-le în toiul mişcării, imortalizându-le într-o secvenţă de-o fotogramă deodată cu întrebările, efortul, empatia şi obsesiile sale, ca şi cum din mirare s-ar naşte impulsul descoperirii.

Siguranţa cu care spaniolul înfige adânc lama mecanică în lemn, gravând forme anatomice şi trăsături morale de neşters, are resorturi adânci în solida cultură a artei clasice care-i înnobilează subconştientul, mobilându-i gândul cu forma obiectului până când acesta vibrează şi se desprinde avid de libertate către lume.

Tăieturi precise îi dirijează toporul care pătrunde în masa amorfă de lemn masiv exact în comisura ideală a trunchiului, scoţând la iveală trăiri şi sentimente complicate, în concentraţie suprasaturată de sugestii estetice.

Experimentele sale artistice poartă amprenta unor tehnici care îmbină în mod fericit brutalitatea nervoasă şi proteică a tăietorului de lemne cu minuţia fină a unui ebenist de lux.

Surprins la lucru în actul propriu-zis al creaţiei, Amancio Gozales interpretează cu detaşare partitura spectaculoasă a unui artist liber de prejudecăţi. Într-o coregrafie sui-generis, cântându-şi obsesiile muzicale, dansează ca într-un ritual şamanic în jurul formei pe care-o modelează. În continuă mişcare, cu fierăstrăul mecanic la turaţie maximă, se precipită spre bucata de lemn din care scoate ce-i de prisos, apoi se retrage un pas, face o pauză de contemplaţie şi reia neobosit, fredonând o arie cunoscută, ritualul pentru desăvârşirea lucrării.   

Constanţa artistică definitorie a lui Amancio Gonzales, axa creaţiei sale, este făptura umană, de aceea, două proiecte pe care Gonzales le-a gândit pentru rezidenţa “Albastru” din iulie 2018 şi care mobilează acum Centrul de cultură Apostu din Bacău, surprind anatomia unor figuri humanoide în posturi inedite. Lucrările sfidează legile mişcării şi ale echilibrului pe pământ şi în aer, departe de a idealiza armonia trupului uman, neagă stilul clasic grec sau renascentist, dar aflate într-un raport mereu interogativ al fiinţei cu sensul real al vieţii.

  

Una dintre ele reprezintă un subiect mai vechi, “El Columpio” (Leagănul”), o obsesie a artistului, turnat în bronz anul trecut. În varianta din stejar executată la simpozionul din Bacău, pare că humanoidul se află într-o aparentă relaxare în leagănul suspendat al destinului, pendulând între bine şi rău, sugerând inevitabilul conflict, aflat mereu în balans incontrolabil, dintre ideal şi viaţa reală.

Acelaşi tip de trup uman diform, mai degrabă gnom, elf, pitic magic sau pigmeu, simbol al forțelor naturii (apa, focul, pământul), cu muşchi supradimensionaţi, frizând grotescul, evocă cea de-a doua lucrare, un sisif parcurgând o întoarcere perpetuă spre copilărie, urcând, cu masca uimirii pe faţă, un munte al golgotei pavat cu amintiri dramatice reprezentat de un plan înclinat masiv.

După multe probleme tehnice legate exclusiv de natura şi calitatea materialului primar, a reuşit să extragă din trunchiul unui stejar de două secole un fabulos Om-şobolan cu expresie tragic-humanoidă şi corp de rozător supradimensionat, sprijinit într-o coadă de iguană, în maniera unui stil realist modern care, de altfel, îi caracterizează întreaga operă.

Cu o filosofie personală încărcată de poveşti, sensuri şi metafore, Amancio Gonzales mărturiseşte că îi place strălucirea cuțitelor pătrunzând în arterele vegetale, când simte voluptatea de a adapta în mod natural figurile nodurilor şi petelor pe care le găseşte în lemn, creând alternanţe vizuale expresive din relieful de umbre şi ştrăluciri, ca şi cum, din adâncurile neantului, ar da viaţă personajelor.

NAPO, FILOSOFUL

Napoleon Tiron se mişcă juvenil printre trunchiurile masive de stejar, într-o buclă a timpului şi, cu o tandreţe nesfârşită, dăruită doar  sufletului care a desluşit tainele vieţii mai bine de opt decenii, redă demnitatea copacului, construind manifeste tridimensionale destinate eternităţii.

Copacii norocoşi se desăvârşesc prin el şi devin opere de artă.

Cei ghinionişti, sunt daţi, în cele din urmă, focului.

Devin cenuşă, praf, ţărână, regenerându-se celulă cu celulă, după milenii. ca oamenii. Cenuşă din cenuşă, ţărână din ţărână, dust to dust ashes to ashes.

Cu o majestuoasă gestualitate cosmică, ludic şi iluminat de o stare interioară încărcată de poezie, impregnat de mirosul de lemn proaspăt tăiat, cu ochi iscoditori, cufundaţi în cearcăne adânci ca inelele de creştere pe trunchiul cu siluetă de veşnic adolescent, zglobiu aflat mereu într-un joc de-a echilibrul, de-a iubirea, de-a răzvrătirea şi de-a nemurirea, Napo umple spaţiul din jurul lui cu aşchiile nimicului desprinse din buştenii masivi de gorun în care stau încremenite sensurile ascunse ale vremurilor. El nu loveşte lemnul, îl mângâie ca pe o fiinţă dragă, caldă şi plină de viaţă, cu gesturi în volute savante într-un ritual de vrăjitorii care însufleţesc forma abstractă.  

Bântuite de har, dalta, barda, drujba, abrazivul înalţă lemnul până la rangul de cer albastru. În universul lui emoţional, timpul are mai multe dimensiuni, ia forme de fiinţe geometrice stranii, surprinse în poziţii meditative, de plante exotice amazoniene avide de aer sau de nave cosmice ştiinţifico-fantastice. 

În uniforma de rumeguş şi talaş cu numărul 9999 de condamnat pe viaţă la munca silnică a sculpturii, Napo pătrunde în inima arborelui cu o duioşie de veşnic îndrăgostit. Dincolo de gesturile mâinilor ca nişte prelungiri dibace ale creierului, în contact intim cu materia, se simte precizia şi emoţia chirurgului ce operează retina atinsă de invazia duhurilor rele.

Napo şi Max

Cu ciudăţeniile lui simpatice, cu nebunia frumoasă în care-şi vopseşte jumătate de barbă în albastru, cu teoria lui despre artă (cu atât mai extravagantă şi mai de neînţeles pentru lumea noastră cu cât poate oricând înlocui definiţia bunului-simţ), cu dragostea lui pentru poezie şi cu talentul remarcabil de a o interpreta, Napo este dimensiunea emergentă a personalităţii artistice şi a noţiunii moderne pentru sintagma forma logică a operei plastice.  

Napoleon Tiron, magistru în sinteza sentimentelor, filosofează asupra minunii care face să palpite în noi, inocenţii, misterioasele energii emoţionale generatoare de vise şi poveşti nebănuite.  

Costumat el însuşi în fibra propriei celuloze, se adaugă pădurilor seculare şi, deghizat în scarabeu cu o mie de braţe, tot scormoneşte vegetalul în esenţele lui cele mai tari, reconfigurând o familie numai a sa, pe care o risipeşte cu generozitate mulţimii, după ce o mobilează cu manifeste afective în nuanţe de bleu, din reliefuri de lemn.