Amancio Gonzales Andres posedă rara însuşire de a vedea în blocurile vegetale fiinţe stranii ca nişte duhuri ce-l bântuie din îndepărtata copilărie. El are îndemânarea de a scoate din trunchiul stejarului, ca dintr-un bârlog plin de mistere, altădată adăpost pentru popoare de păsări, poveşti tridimensionale cu încărcătură filosofică inedită.
În construcţiile sale artistice, decriptează aproape naturalist expresia facială şi corporală a personajelor, surprinzându-le în toiul mişcării, imortalizându-le într-o secvenţă de-o fotogramă deodată cu întrebările, efortul, empatia şi obsesiile sale, ca şi cum din mirare s-ar naşte impulsul descoperirii.
Siguranţa cu care spaniolul înfige adânc lama mecanică în lemn, gravând forme anatomice şi trăsături morale de neşters, are resorturi adânci în solida cultură a artei clasice care-i înnobilează subconştientul, mobilându-i gândul cu forma obiectului până când acesta vibrează şi se desprinde avid de libertate către lume.
Tăieturi precise îi dirijează toporul care pătrunde în masa amorfă de lemn masiv exact în comisura ideală a trunchiului, scoţând la iveală trăiri şi sentimente complicate, în concentraţie suprasaturată de sugestii estetice.
Experimentele sale artistice poartă amprenta unor tehnici care îmbină în mod fericit brutalitatea nervoasă şi proteică a tăietorului de lemne cu minuţia fină a unui ebenist de lux.
Surprins la lucru în actul propriu-zis al creaţiei, Amancio Gozales interpretează cu detaşare partitura spectaculoasă a unui artist liber de prejudecăţi. Într-o coregrafie sui-generis, cântându-şi obsesiile muzicale, dansează ca într-un ritual şamanic în jurul formei pe care-o modelează. În continuă mişcare, cu fierăstrăul mecanic la turaţie maximă, se precipită spre bucata de lemn din care scoate ce-i de prisos, apoi se retrage un pas, face o pauză de contemplaţie şi reia neobosit, fredonând o arie cunoscută, ritualul pentru desăvârşirea lucrării.
Constanţa artistică definitorie a lui Amancio Gonzales, axa creaţiei sale, este făptura umană, de aceea, două proiecte pe care Gonzales le-a gândit pentru rezidenţa “Albastru” din iulie 2018 şi care mobilează acum Centrul de cultură Apostu din Bacău, surprind anatomia unor figuri humanoide în posturi inedite. Lucrările sfidează legile mişcării şi ale echilibrului pe pământ şi în aer, departe de a idealiza armonia trupului uman, neagă stilul clasic grec sau renascentist, dar aflate într-un raport mereu interogativ al fiinţei cu sensul real al vieţii.
Una dintre ele reprezintă un subiect mai vechi, “El Columpio” (Leagănul”), o obsesie a artistului, turnat în bronz anul trecut. În varianta din stejar executată la simpozionul din Bacău, pare că humanoidul se află într-o aparentă relaxare în leagănul suspendat al destinului, pendulând între bine şi rău, sugerând inevitabilul conflict, aflat mereu în balans incontrolabil, dintre ideal şi viaţa reală.
Acelaşi tip de trup uman diform, mai degrabă gnom, elf, pitic magic sau pigmeu, simbol al forțelor naturii (apa, focul, pământul), cu muşchi supradimensionaţi, frizând grotescul, evocă cea de-a doua lucrare, un sisif parcurgând o întoarcere perpetuă spre copilărie, urcând, cu masca uimirii pe faţă, un munte al golgotei pavat cu amintiri dramatice reprezentat de un plan înclinat masiv.
După multe probleme tehnice legate exclusiv de natura şi calitatea materialului primar, a reuşit să extragă din trunchiul unui stejar de două secole un fabulos Om-şobolan cu expresie tragic-humanoidă şi corp de rozător supradimensionat, sprijinit într-o coadă de iguană, în maniera unui stil realist modern care, de altfel, îi caracterizează întreaga operă.
Cu o filosofie personală încărcată de poveşti, sensuri şi metafore, Amancio Gonzales mărturiseşte că îi place strălucirea cuțitelor pătrunzând în arterele vegetale, când simte voluptatea de a adapta în mod natural figurile nodurilor şi petelor pe care le găseşte în lemn, creând alternanţe vizuale expresive din relieful de umbre şi ştrăluciri, ca şi cum, din adâncurile neantului, ar da viaţă personajelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu