vineri, iunie 01, 2018

Câtă scândură, atâta luciditate




Cu vreo lună în urmă, s-a iscat o vijelie care mi-a culcat la pământ o plasă din gardul gădinii. Îl făcusem acu vreo 25 de ani, din scânduri de brad impregnate cu ulei ars. Negru cum era, avea un aspect cam sinistru, noroc de vegetaţia abundentă care, vara, îl ascundea privirilor. Totuşi, cum lucrurile care nu funcţionează cum trebuie în curtea, casa şi viaţa mea îmi crează o stare de profundă depresie, am luat hotărârea nebunească (point de vue financier) să demolez îngrădirea veche şi să construiesc un gard nou, din tablă de zinc-aluminiu care nu rugineşte şi, practic, e indestructibil în faţa forţelor naturii. Doar buldozerul îi poate veni de hac.
Am trecut la acţiune şi, după trei zile şi o gaură semnificativă în bugetul neconsolidat, grădina avea alt fason, era mult mai luminoasă, mai curată şi mai protectoare. Problema e că în mijlocul ei trona o movilă de scânduri cât casa, pe care le destinasem focului din şemineu pentru următorii cincizeci de ani.
Dar iată că, taman când îmi programasem hăcuirea celor câteva sute de scânduri, s-a pornit o ploaie viguroasă care m-a obligat să mă adăpostesc în garaj, unde cutiile mele cu şuruburi, şaibe, vopsele, unelte, şmelţuri, deh, cu tot ce ţine omul gospodar în atelierul lui (că nu ştii când se strică ceva), erau acoperite cu apă. Băltoace peste tot. Plăcile ondulate de azbest, ieftine şi la modă acum aproape trei decenii, căpătaseră şi ele, în timp, fisurile aferente. Plus că, cică ar fi radioactive şi interzise în UE de multă vreme.
Ce mi-am zis? Ia să podesc io garajul cu materialul rezidual provenit de la gard, şi să fac un acoperiş nou. Scoate cuiele din scânduri, îndreaptă-le - că doar n-o să m-apuc să cumpăr cuie noi, când am o găleată de cuie, ruginite, e drept, dar gratis, la mine-n curte. Chinu’ dracului, la treizeci şi de grade.
Dar, venise vremea şi, la mine, când vine vremea, vine. Trec la acţiune şi nici că mă opresc până nu săvârşesc lucrarea.
Am muncit vreo săptămână de la şapte dimineaţa până la 10 seara, mi-am sfâşiat mâinile, mi-am dat cu tesle peste degete, am făcut febră musculară şi chiar o criză-două de sciatică, dar aseară, am terminat. Am mutat gardul pe garaj, cum s-ar zice.
Bravo.
Ei, cum stăteam şi admiram capodopera, m-am trezit frământat de un gând subtil, dar parşiv: oare ce-or gândi scândurile alea care au stat zeci de ani în poziţie verticală acum, culcate, pe acoperiş, mai aproape de cer?
Şi scândurile, ca omul: stau ce stau verticale şi, deodată, ceva le pune definitiv la orizontală.

Conclusion: câtă scândură, atâta filosofie!