Mă simt ocultat ca naiba!

Trec peste ceea ce înseamnă noţiunea de artă - în înţelesul clasic - pe care toată lumea o admiră dar aproape nimeni n-o mai bagă în seamă -, şi vă invit să facem ţup înapoi, direct în trecutul apropiat al ţăcănitului secol douăzeci care rămâne în istoria omenirii prin câteva invenţii, considerate incredibile la vremea lor: radioul, abstracţionismul, motorul cu ardere internă, dadaismul, bauhausul, primul război mondial, suprarealismul, filmul sonor, hitler, stalin, coca cola, al doilea război mondial, bomba atomică, mc donnalds-ul, statul Israel, comunismul, televiziunea, computerul, asaltul asupra Cosmosului, revoluţiile dirijate, culminând cu cel mai democratic sistem de comunicare, internetul. Deliberat am făcut această înşiruire (cu infinite lipsuri, pe care vă invit să le completaţi) de inovaţii revoluţionare pentru evoluţia umană, într-o ordine aleatorie, din care nu lipsesc cele care au legătură cu arta.

(Şi, aici, m-aş bucura să faceţi necesare adăugiri.)

În secolul XXI, în care ne aflăm printr-o minune, proliferează nebunii şi mai şi. Nu le mai amintesc, trăiţi şi voi cu ele şi vă minunaţi ca şi mine de ce mai poate născoci mintea umană. Una dintre ele, cu impact asupra simţirii este incredibila imaginaţie a artiştilor contemporani.

Nu vreau să spun ceva rău despre ei, nici nu cred că derivatul creaţiei poate fi nociv. Eventual, îşi poate lăsa dâra de melc în conştiinţa publicului, fără sechele intratabile.

Scriu toate astea deoarece am asistat astăzi la un vernisaj al unei expuneri de obiecte vizuale realizate de Mihai Chiuaru, George Zărnescu şi Liviu Nedelcu. În Bacău, la Galeria Funzetti a UAP Filiala Bacău.

Las deoparte faptul, că de câţiva ani buni, vernisajele sunt lipsite de prezenţa unor comentatori competentenţi, cu expertiză în domeniu, capabili să explice publicului ce şi cum cu creaţia artistică, cu fenomenele evolutive ale ei, cu modul de expresie şi consonanţele expozanţilor cu experienţele artistice contemporane. De ce merită artistul expozant să fie în atenţia publică printr-o expoziţie, cu ce anume contribuie creaţiile lui, cât de novatoare şi de ce sunt valoroase pânzele sau obiectele pe care le-a zămislit, bănuim cu strădanii imaginative, la cultura românească.

Improvizaţia este mother and the father-ul vernisajului în Bacău. Nu prea ai parte de o lecţie de artă plastică pe care-o aştepţi ca să-ţi completezi lacunele inevitabile din cultura generală de care, mai ales cei tineri ar avea mare nevoie (ceva elevi de la Liceul de Artă, încântaţi să participe la un eveniment cu oameni mari artişti, la care sunt absolut liber să bea un păhărel, să tragă un fum şi să se pupe, ca între colegi).

Vine în faţa adunării cineva, bine intenţionat de altfel şi rosteşte două trei fraze laudative. Ia cuvântul şi artistul (deşi el n-ar trebui să grăiască, el şi-a exprimat crezul estetic prin ce expune) care mulţumeşte, ca la Oscar, oricui a contribuit la realizarea expoziţiei, precum, negreşit, şi publicului prezent şi (speră el) viitor. E plictisit şi el, mărturiseşte, de rutina plicticoasă a discursurilor din care nu se simte cu nimic câştigat. Vorbe, vorbe, vorbe. Da-i place, e presă, televiziune, e omenire, e bine. De aceea, invitaţia la punctul doi al manifestării, “colocviul de impresii” - cu mizcasfasuri, vin de Focşani, brânze cu ceapă verde şi discuţii despre ce mai faci, ce să fac, e primită de public ca o eliberare. Cu aplauze şi ovaţii.

Mihai Chiuaru

George Zărnescu

Am revăzut pe simeze frumoasele, minunatele mere Chiuare şi, de asemeni, ciudatele obiecte artistice din pensule, crengi, piatră şi metal marca Zărnescu, şi le-am apreciat în felul meu, cum am mai făcut şi la alte două expoziţii, organizate în alte spaţii. Nimic nou, exceptând afişul postat şi el lângă tablouri.

Liviu Nedelcu

Liviu Nedelcu, băcăuan şi el la origine, un fel de Pollock autohton, foarte apreciat de critică, a explicat cum a ajuns să renunţe la pictura figurativă în favoarea celei “gestuale”. Cu alte cuvinte, când îţi vine, pui mâna pe vopsele şi le arunci pe pânză, la întâmplare. Gravitaţia, inerţia, divinitatea, consistenţa vopselei, toate contribuie la desăvârşirea operei.

În acest fel, zice el, se naşte opera de artă, fără gând incipient, fără reflexie, fără sentiment.

         

Spre deosebire de pictura abstractă, care orice s-a spune, e o creaţie figurativă, adică reprezintă o realitate (fiinţă, peisaj sau obiect natural, existent), sau de pictura non-reprezentativă ( care reproduce un gând, o idee, fără reprezentare în realitate de figuri sau obiecte), pictura gestuală - în engleză "action painting"- este, pur şi simplu, rezultatul impulsul spontan prin care linia se eliberează de formă “şi ii conferă o personalitate nouă, inovatoare”.

Novatoare la ce, întreb şi io ca prostul? Adică, nu vrei să exprimi nimic, dar aştepţi reacţii la nimic?  

Inovaţia nimicului?  

Dar iată ce afirmă, mult mai elocvent decât pot fi eu, domnul Constantin Cucoş, Prof. univ. dr. la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași:

În pictura gestuală sau în dansul artistic, facerea, şi nu rezultatul ei semnifică. Este tipul de semnificare în care semnificatul ocultează semnificantul. Nu lipseşte nici semnificarea prin erijarea sintaxei în semantică. Ne referim la acele cazuri, des întâlnite, când o anumită gramatică narativă sau sintaxă a culorilor crează sensuri ce prevalează asupra a ceea ce se spune explicit.

Cine a înţeles, mâna sus! Înmuiată în vopsea. Scuturaţi-o deasupra pânzei. Apoi, întindeţi vopseaua cu degetele sau cu alte excrescenţe ale corpului. Nas, sâni, sex, fese, genunchi, etc. Repetaţi mişcarea, cu alte culori! Descătuşaţi geniul din voi! Semnaţi-vă, e important.

Mihai Beniuc, publica în anii 50, manifestul artistic al epocii:

Când voi izbi odată eu cu dalta,

Această stâncă are să se crape

Şi va ţâşni din ea şuvoi de ape.

Băieţi, aceasta este ARTA!