Am dat, în frigider, peste o jumătate de scrumbie afumată, uiată acolo de vreo lună, de la ultimul festin cu ceapă roşie, măsline umplute cu somon şi cartofi copţi pe plită de fontă.
Alături, într-un vas de porţelan chinezesc, ornat cum se cuvine cu ceva floricele necunoscute pe la noi, zăceau cam o sută de boabe de strugure marca Hamburg, de-alea care-ţi mută papilele gustative direct în cer.
Nu mai mult de patru felii de pâine veche de trei zile, pitite-ntr-o pungă de plastic, le-am aruncat imediat în prăjitor. Când s-au rumenit bine, am pus bucata de scrumbie tăiată-n două între ele.
Am băgat în gură un pumn de boabe de strugure reci ca gheaţa şi am muşcat din sendvişul rezultat.
O explozie de armonii cum n-am mai simţit, mi-a aruncat în aer cavitatea bucală. De la celebrii savanţi englezi ştiam că vârful limbii este cel mai sensibil la dulce şi la sărat, că marginile
laterale percep gustul acru, şi că, în partea din spate a limbii, se simte
gustul amar. Aşa că, deşi surprins de reacţia chemoreceptorilor mei încă activi după gudroanele tutunului zilnic, mi-am putut explica senzaţia nemaiîntâlnită până atunci, de simfonie de gusturi.
La a doua îmbucătură din pâinea prăjită cu scrumbie şi boabele de Hamburg, a năvălit în cavitatea bucală gustul mării şi al fumului de brad, în care zvâcneau aromele vegetale din boabele de strugure.
Mestecam cu ochii închişi şi-ncercam să asociez ceva muzical la insolitul concert culinar.
Mi-am regalat papilele gustative până când farfuria s-a golit.
Stomacul e mulţumit, semn că i-a priit combinaţia.
Mintea mi-e mobilată acum cu focuri şi fum, cu cer plin de stele şi cu valuri de mare în care zburdă scrumbii.
Nu-i decât un sfârşit de septembrie. Pot să-mi aprind o ţigară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu