A DOUA ZI DE DANS CONTEMPORAN ÎN BACĂU

Tema, ideea, mesajul, comandamentele imperative clasice ale spectacolului au lipsit în cea de-a doua zi a Festivalului, aşa cum, deliberat, şi-au şi propus performerii care au evoluat. Ei nu au decât o deviză pe care o onorează cu prisosinţă: originalitatea. Şi chiar aşa a fost să fie în cele trei spectacole prezentate pe 24 octombrie, în Bacău.

Portugheza Anna Trincão, masterată în arte la Universitatea din Berlin şi, totodată,   cercetător, artist vizual şi interpret, după ce a fost prezentă cu spectacolele sale în Spania, Portugalia, India, Germania, Brazilia şi Mexic, s-a expus într-un performance conceput chiar de ea în Bacău, unde a beneficiat de un program de pregătire de trei săptămâni la Centrul Apostu.

Impresionată de imaginea urbei noastre, dar şi de albumul Sabin Bălaşa pe care sunt mândru că i l-am indicat la Festivalul Internaţional de Literatură de la Iaşi, artista şi-a creat un spectacol dinamic, construind o naraţiune bazată pe dialogul dintre fiinţa

umană şi peisajul citadin. O imagine mereu tremurată a centrului oraşului, dublată de sunetul unor valuri care vin şi pleacă, peste care se suprapune obsedant silueta mereu unduitoare a unei femei fluturându-şi pletele.  Poate  decriptarea pe care o fac show-ului  nu e cea pe care a gândit-o  Ana, dar asta-i treaba spectatorului: să încerce să priceapă. Eu simt cum vine betonul clădirilor în flux şi reflux peste silueta ei neagră, cum încearcă s-o domine, s-o anuleze. Aud cum forfoteşte mulţimea pe stradă, aud mieunat de pisici, demaraj de maşini, nechezat de cai, lumea vorbind. E viaţa oraşului meu aşa cum o simte o străină, o portugheză din Berlin. Cum nu pot urmări un spectacol fără să-i pot defini mesajul, îndrăznesc să spun că zbaterea sincopată a Anei e de fapt pătrunderea ei ritmică în ambianţa Bacăului. Mă prezint, sunt Ana din Lisabona, locuiesc în Europa.  Bucuros de cunoştinţă, sunt eu, un om de pe malul lacului Bistriţa.

E un spectacol care a început fără să se sfârşească, dar, paradoxal, a avut un sfârşit fără de început, sub semnul conexiunii între absurdul în care vieţuiesc de-a valma români, portughezi, nemţi, patagonezi, unguri, indieni, şi toţi care-or mai fi fiinţând în satul planetar.

Poate de aceea s-a şi numit EVENT, adică, eveniment.

A urmat, tot la Centrul de cultură George Apostu, performance-ul coregrafic „Drift”, conceptut şi interpretat de absolventa UNATC Bucureşti Tímea şi de Alexandra Gîrbea din Bucureşti, cu masterat în Artele Spectacolului obţinut la Universite Libre de Bruxelles.

Reprezentaţia a început cu un presant sunet electronic, un obsedant semnal de deşteptare, dublat de voci umane care dau chemări nedesluşite. Sub reflector, fiinţa umană se zbate într-o pantomimă care aminteşte de gesturile iniţiatice ale străvechilor magicieni, într-un ritual de de invocaţie. Fibra ei musculară se contractă, trupul se contorsionează, fiecare celulă vibrează aritmic, urmând sunetele cosmice ale muzicii concrete de pe coloana sonoră.  O a doua dansatoare cucereşte spaţiul scenic cu mişcări  dinamice, inspirate parcă din artele marţiale asiatice, derapând apoi într-un dans cu unduiri orientale de Dalilă biblică. Se aude toaca din ce în ce mai pregnant, creşte tensiunea, şi încet, se face întuneric, pînă când în efluvii sonore din altă lume, cele două dansatoare se confruntă. Zvârcolirile orgasmice, lupta lor calină, ascund frustrări nemărturisite şi au o semiotică gestuală indescifrabilă dar bulversantă.

În programul de sală, am găsit, din fericire, o explicaţie care conţine sensul întregului show: „ ...explorăm ideea de maturitate, fraternitate şi joacă – un instrument pentru eliberarea corpului, dorinţelor, emoţiilor.”

În aceeaşi seară, la sala Studio a Teatrului Bacovia, am fost invitaţi la un performance susţinut de Alysha Firbank, absolventă a Universităţii din Melbourne. Spectacolul ei, Walk in Beauty, este un omagiu adus feminităţii şi, în acelaşi timp,  o splendidă pledoarie pentru libertatea de creaţie. Nu în fiecare zi poţi vedea teatru şi dans în regia experimentatului Geoffrey Sykes, profesor de media şi de ştiinţele comunicării la Universitatea din Sydney şi pe inspirata muzică  a japonezului Tomomi Takahashi. Dar nu numai atât, căci Alysha are calităţile unui actor total, nu doar ale unei simple dansatoare. Ea recită, desenează, emană prospeţime şi expresivitate, are talentul de a reflecta cât se poate de convingător stări de spirit şi sentimente. În plus, fizicul ei mai curând atletic îi permite mişcări şi contorsiuni pe care doar o acrobată cu experienţă şi le-ar putea permite. Pe parcursul celor apoape şaizeci de minute, spectacolul australienilor  se constituie într-un colaj interesant, un ansamblu complex de mijloace artistice în care muzica, dansul, poezia şi imaginile video sunt bine dozate şi provoacă  interes şi emoţie. 

Dansul contemporan - teatru de concepţie - teatru total

Din punct de vedere al manierei de creaţie, dansul contemporan aşa cum se prezintă el în zilele noastre, de la Pina Bausch încoace, în formele cele mai neaşteptate, mai insolite şi mai bulversante, ar trebui să se cheme teatru de concepţie, pentru că are toate caracteristicile noului curent  artistic foarte la modă în America, denumit acolo devised theatre. Noţiunea s-a născut din experienţa unor trupe mici de interpreţi care experimentează reprezentaţii artistice fără a avea ca suport un scenariu, nevoiţi, prin urmare să creeze ei înşişi, uneori în colaborare cu un regizor, un joc de la zero, care are o temă, dar nu şi un subiect, şi care nu respectă niciuna din regulile performingului clasic, nu are bine definite nici expoziţiunea, nici intriga, nici conflictul.

Pentru aceşti artişti, mulţi dintre ei amatori,  recomandarea lui T.S. Eliot cum că Nu este înţelept să încalci regulile până când nu ştii cum să le aplici", nu are nicio valoare. Dimpotrivă. Este, asemenea tuturor revoltelor  din istoria artei, de la impresionişti, dadaişti, suprarealişti , un nou mod de a protesta împotriva unor canoane stabilite de înaintaşi.

Dacă am lua în seamă însă modalitatea de reprezentare scenică, atunci, aşa-numitul dans contemporan ar trebui să fie marcat cu titlul de teatru total, şi veţi vedea mai departe de ce. Dincolo de actul său de botez, ca în orice demers artistic, şi dansul contemporan, aidoma a ceea ce se întâmplă în devised theatre  sau în teatrul total, comportă riscuri pe măsura provocărilor pe care performerii le aruncă publicului. Un public educat în spiritul dialecticii efect-cauză, (ca să nu mai vorbim de cel obişnuit să caute logica, fondul cugetării şi ideile înseşi),  va fi mai refractar decât unul care este adeptul formulei biblice crede şi nu cerceta.

Cum actanţii care evoluează în spectacolele pe care le-am văzut la Festivalul de dans contemporan din Bacău, s-au exonerat deliberat de obligaţia de a crea un echilibru convingător între elementele spectacolului clasic, am avut parte de prestaţii surprinzătoare . La fel de surprinzătoare a fost şi reacţia spectatorilor, prezenţi, la fiecare reprezentaţie, într-un număr suficient de mare încât să se poată spune că, şi la acest gen artistic, mai nou în România, băcăuanii aderă la circuitul modernl al valorilor artistice, consacrate şi foarte bine cotate în Europa.  Din acest punct de vedere, manifestarea, organizată de Centrul de cultură George Apostu, vine firesc într-un pandant cu Zilele muzicii contemporane, organizate anual de  Liviu Dănceanu în Bacău, de douăzecişiopt (!!!) de ediţii.  Am asistat, cu precauţie şi răbdare, dar şi interesat, ca de orice îmi poate oferi o experienţă inedită, la toate spectacolele de până acum.

 În prima zi, 23 octombrie,  pe scena Teatrului Bacovia, am văzut „Signals of the Real”, şi chiar au fost semne ale realului în acest spectacol care s-a apropiat ca expresie de ceea ce exponenţii Bauhausului numeau teatru total,  care trebuie să fie o creaţie artistică, un ansamblu organic de fascicule de relaţii între lumină, spaţiu, suprafaţă, mişcare, gând şi fiinţă umană cu toate posibilităţile de variaţie şi combinare a acestor elemente atât de diverse" (Oskar Schlemmer, 1925).

Regizorul australian Geoffrey Sykes a propus evoluţia dansatorilor Alysha Firbank , Australia, - care semnează şi coregrafia - Galina Bobeicu şi Osolos Cristian Daniel, absolvenţi ai  UNATC Bucureşti. Aceştia, susţinuţi de instrumentiştii băcăuani Liviu Mera- violoncel, Erhan Cornelia – pian şi de soprana Brânduşa Moţoc, au ilustrat dinamic, într-un sofisticat melanj de dans, teatru, muzică şi imagini,  povestea, desigur suprarealistă, a trei intelectuali eşuaţi pe o plajă unde încearcă să recreeze un mediu propice creaţiei, într-un moment în care civilizaţia pare pierdută.  La cafeneaua  simbol al libertăţii de gândire pe care o înfiinţează, ei îi învită pe toţi cei rătăciţi să descopere iubirea şi poezia,  departe de oraşul care acum e o gravă eroare. Să vadă şi să simtă inconştienţa mării, să se purifice de lumea exterioară dominată de războaie şi criză, dar şi de lumea interioară dominată de coşmaruri, nu de vise. Descifrăm aceste mesaje într-o coregrafie servită de elemente de balet clasic, în jeteuri, piruete, arabescuri, etc. Devizele  imperative ale stabilimentului sunt : Deflaţie, nu criză! Imaginaţia conduce! Exaltare visată! Dar cafeneaua Mohenyo – Daro este închisă brusc de vocea înspăimântătorului inspector, exponent  al sistemului dictatorial, care anunţă stentorial că revoluţia minţii a fost anulată.  Cei trei eroi, Dansatoarea, Filosoful-poet  şi Pictoriţa, îşi pierd speranţa, visează că nu mai visează. Scena e acum stăpânită de întuneric şi de sunete care macină nervii, ca într-un coşmar funambulesc. Umbre de trupuri se contorsionează, se zbat, se izbesc de scândura scenei , într-o revoltă împotriva interogatoriilor şi a societăţii care, fără spiritul creator al artei îşi anulează umanitatea. E o imagine-metaforă atât de puternică, sugestivă şi persuasivă, încât inspectorul anchetator este obligat să abandoneze teroarea şi să permită redeschiderea cafenelei. Este triumful creaţiei, vizualizat  printr-un dans de final pe care cei trei performeri  îl execută împreună, fiecare cu propriile mişcări expresive, semnificând puterea conceptului unic  al creaţiei umane.    

KLAUS ÎN ORAŞUL ŞMEKERILOR

Scârbit până la vomă de circăraia pe care o face aşa-zisa clasă politică de vreo 25 de ani, n-am mai onorat invitaţii la conferinţe de presă susţinute de actanţi politici de nu mai ţin minte când. Azi însă, mi-am călcat pe supărare şi m-am dus la întâlnirea cu Iohannis, pentru simplul motiv că discursul lui din această campanie electorală, pică cel mai bine pe condiţiile pe care le-am adoptat (http://varanus-varanus.blogspot.ro/2014/09/domnilor-candidati.html) ca să pun ştempelul pe numele vreunui candidat care să mă reprezinte ca preşedinte.
Cu o întârziere fix de cinci minute, (deşi coborâse din maşină în faţa sediului de campanie exact la ora 12.00), neamţul a intrat în clădirea pedeleului, flancat de doi haidamaci de doi metri şi înconjurat de oarece mulţime. Vreo zece camere de luat vederi şi destul de puţini ziarişti au fost martorii unui discurs marca Johannis. Calm, sobru, lucid, fără derapaje, civilizat şi corect politic, omul a spus ce-am mai auzit, dar a punctat şi câteva probleme referitoare la corupţia din Bacău şi la starea economică precară. A criticat cu blândeţe şi oarecum trist măgăria pesedeului de a le distribui amărâţilor de pensionari flayere cu mesajul că johannis le va tăia pensiile. Mi-a venit să-i dau ideea să contraatace cu mesajul: Iohannis NU POATE să taie pensiile. Ponta POATE!  Dar, ştiind că preferă să nu răspundă atacurilor sub centură, m-am abţinut.
I-am pus totuşi o întrebare legată de o temă pe care n-am văzut-o abordată nicăieri şi la care echipa lui de strategi se pare că nu s-a gândit. Dacă suntem realişti, trebuie să recunoaştem existenţa activă la vot a unei vaste categorii formată din analfabeţi, asistaţi social şi oameni de-ai baronilor locali care nu-l vor vota. Sunt mulţi, foarte mulţi. Cum i-ar putea convinge să treacă de partea lui, în condiţiile în care guvernoii nu mai prididesc cu pomenile pe care tot noi o să le plătim peste două - trei luni?      
Răspunsul catindatului a fost plin de abur, că va face să crească economia, că va înlesni instalarea investitorilor, blablauri, nimic care să-mi dea impresia că l-ar preocupa chestiunea. Deşi, ăştia despre care vorbesc, chiar ar trebui luaţi în seamă, deoarece constituie o masă de manevră cumpărată şi docilă, la dispoziţia populiştilor adversari politici. N-am insistat, dar sper ca băieţii din staff să fi notat subiectul şi să-i ofere prezidenţiabilului soluţii, cât mai e timp.
La celelalte puţine întrebări, dom profesor a răspuns foarte atent în exprimare, cu formulări pe care le ştiam din programul său politic. Poate că prudenţa i-o fi izvorât din faptul că se afla în Bacău, oraşul şmecherilor post-decembrişti. În jumătatea de oră cât a ţinut întâlnirea, primarul Sibiului, nu a zâmbit decât de trei ori.
Alături de el, fără să strălucească în vreun fel, au stat Mihai Răzvan Ungureanu, Vasile Blaga, Tudoriţa Lungu şi Dragoş Luchian.  
La plecare, pe hol, o ziaristă maliţioasă m-a întrebat de ce nu mai simpatizez cu pesedeul. M-am mirat, că nu-mi amintesc să fi fost vreodată simpatizant PSD, sau al altui partid. Nu-s decât un biet cetăţean care tare-ar vrea să-i fie mai bine. Şi, dacă nu lui, măcar celor care vin după el.
Chiar dacă părea obosit (cine n-ar fi?), Klaus Iohannis mi s-a părut mai viu şi, parcă, şi ceva mai combativ şi mai degajat decât în apariţiile televizate.
Şi, în orice caz, are fasonul, discursul şi prestanţa unui altfel de politician decât hahalerele cu care ne-am pricopsit până acum.

 

Logică de Prichi

Prichi este un băieţel de cinci ani.
Prichi: Tata, când apare jocul ăsta GTA5 ca să-l luăm şi noi?
Tata: Cam peste patru luni. Tre să ai răbdare.
Prichi: Bine, tata.
După două săptămâni, în bucătărie.
Prichi: Mama, azi este miercuri?
Mama: Da, pui.
Prichi: Deci a fost luni?
Mama: Da, a fost.
Prichi: Dar a fost luni şi înainte de vineri care a trecut?
Mama: Da, sigur.
Prichi: Înseamnă că trebuie să mai am răbdare doar două luni până apare jocul...

OBSERVAŢIE PENTRU GRUPAREA BUNILOR ROMÂNI

În timp ce Klaus Iohannis se laudă că familia lui s-a stabilit în actualul teritoriu al României acum 800 de ani, Victor Ponta afirmă (Adevărul din 24 Iulie, 2014) că strămoşii lui, familia Ponte, au venit în România din Trieste (Italia), care, la vremea aceea aparţinea de Austro-Ungaria. 
Despre Elena Udrea ştim că e din Pleşcoi - Buzău ( Elena Udrea este co-etnică de-a mea. Nu vreau să spun mai multe, dar ştiu ce vorbesc, pentru că le cunosc "pedigree-ul" tuturor. Sunt sigur de ce spun", a declarat Mădălin Voicu, în Cotidianul, la 17 iunie 2011).

Comentarii, ceva?

DEMOCRAŢIA DE IMPORT

ce mândreţe de Soldat am fost

ce soldat devotat Gata să mor pentru Cauza

pâinii negre şi a Marmeladei

pentru

salamul cu soia pentru margarina şi cafeaua de Orz

m-aş fi aruncat în genune

în Europa

prăpastia aia colcăind  de drogaţi curve şi homosexuali

stau cu capul plecat la magazin Să plătesc

cu cardul de Credit molecula de zahăr şi cele două pachete

de hârtie igienică

mă ascund sub glugă să nu atrag atenţia

să nu mi se vadă privirea speriată

de şobolan încolţit  Bancherul

aşteaptă dobânda cu un contract nou-nouţ pe birou

e momentul acela de generic în care vezi

cât Valorezi e Momentul Adevărului

când toreadorul urmează să fie sfâşiat de coarnele taurului

când închizi ochii respiri adânc

şi apeşi tasta verde după ce-ai format pinul

blocat în trista ruină a epocii

iar El

undeva la etajul o sută al Europei

fumează trabuc

zâmbeşte

calculează câtă Ceapă

o să pună pe masa familiei sale

din banii pe care-i datorez lui după moarte

ca să plătesc lumina gazul poezia şi Aerul

ca să supravieţuiesc nopţii care urmează

conştiincios după altă noapte

în rahatul Putred al exilului de mine

umbra se plăteşte cu aripi de înger

şi fiecare respiraţie costă cât o renaştere

doar tigrii nu dorm niciodată

Din volumul EFECTUL PLACEBO care încă mai poate fi găsit în librării sau pe net