inima mea decentă pe case modeste mai modeste mai impunatoare
mai modeste pe care aş galopa şi freca mâinile pe tabla dură cu fărâmituri de
pâine a dormi oh da de numai ar putea cineva să facă numai asta
trenul punctual leguma spectacolul turnului frumosului eu
stau în banca mea
ce contează leguma frumosul ziarul ce vine după care este
rece aştept vorbeşte mai tare
inimi şi ochi se învârt în gura mea
î n a i n t e m a r ş
si copii mici în sânge
[e îngerul? eu vorbesc de el care se aproprie]
hai să fugim şi mai repede
mereu oriunde noi vom ramâne
printre ferestre întunecate
(Tristan Tzara – Mic oraş din Siberia)
Pe strada principală a Moineştiului, cu aceleaşi clădiri de
la la începutul secolului Tzara, am defilat de câteva ori, cu ocazia lui 1 Mai,
Ziua internaţională a celor ce muncesc. Am fost mai întâi, în 1962, într-o
dimineaţă scăldată în lumină roşiatică, toboşar în detaşamentul 4 de pionieri
al Şcolii 1 din Comăneşti, oraşul vecin. Apoi, în anii următori, am fost
avansat trompetist. Un tren ca o caricatură, două vagoane cu bănci de lemn
trase de o locomotivă neagră care umplea văile cu nori de fum alb şi gros, reuşea
să parcurgă cei câţiva kilometri în aproape o oră. Se spunea că babele, dacă se
grăbeau să ajungă de la Comăneşti la Moineşti, nu urcau niciodată în trenul
acela.
Strada principală pe care copilărise şi Samuel Rosenstock pe
la începutul secolului trecut, şerpuia printre magherniţe jidoveşti, lipite una
de alta, mai toate cu firme de tablă albastră sau roşie pe care, cu vopsele
scorojite şi fără de culoare, scria denumirea negoţului care se înfăptuia în
prăvăliile lungi, înalte şi întunecoase. Croitorie. Fierăria Oţelul. Frizerie.
Măcelărie. Cizmărie. Colţul Eftin Iancu Rosemberg, Metalo-Chimice. Pâine.
Drogherie. Pe stâlpi fluturau steagurile Republicii Populare Române, dublate de
cele ale Partidului Muncitoresc Român, iar în aer plutea un miros ciudat,
amestec de usturoi, motorină şi carne friptă. Noi, pionierii, deschideam
parada. În frunte mergea ţanţoş comandantul, cel mai fruntaş dintre toţi la
învăţătură, purtare, activităţi sportive şi culturale, geniul generaţiei, cu
drapelul unităţii fâlfâind. Toboşarii dărăbăneau ritmul marşului, iar trompeţii
îşi ţuguiau buzele umflate pe muştiucurile de alamă, scoţând sunete ascuţite
care-ţi înţepau timpanele. După noi, urmau vajnicii utemişti, urlând din
rărunchi fericirea de a fi prieteni cu marele popor de la Răsărit. Prin faţa
tovarăşilor de la partid aliniaţi şi frumos pomădaţi pe tribuna din lemn şi
pânză roşie, treceau apoi fanfare şi tarafuri, sute de mineri, forestieri,
petrolişti şi ţărani de pe Valea Trotuşului şi a Tazlăului, cu pancarte
mobilizatoare şi mii de steguleţe, îşi axprimau voios entuziasmul de a construi
fără răgaz democraţia populară în scumpa noastră patrie, cu gândul la micii
sfârâitori de pe grătare şi la berea care avea să curgă la liber în parc, după
defilare. De 1 Mai, uitau cât de aproape de Siberia se mutase ţara. Într-o
vreme când pâinea şi marmelada se dădeau pe cartelă, iar cine purta pălărie era
ori activist de partid, ori duşman al poporului, veselia forţată a
proletarilor, abundenţa de steaguri şi lozinci, strigătele sacadate ale
demonstranţilor păreau un spectacol grotesc, care friza absurdul. Acelaşi absurd care-l îndemnase, poate, pe
tânărul Samuel să-şi spună Tristan.
În anii aceia, Moineştiul era cunoscut prin exploatările de
petrol şi prin existenţa unui aşa-zis muzeu memorial, de fapt o bojdeucă din
chirpici la poalele unui deal, în care, chipurile ar fi locuit tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe când era
ucenic la căile ferate şi nici prin cap nu-i trecea c-o s-ajungă iubitul fiu al
poporului. După defilare, eram duşi în formaţie la locul cu pricina, depuneam
flori pe pragul casei văruită frumos cu alb, beam apă de la fântâna de la
poartă şi ne zbenguiam prin grădiniţa plină cu meri înfloriţi. Cred că eram
prin clasa a patra când, cu ocazia unui asemenea eveniment, am sărutat prima
dată o fată, pe Alexandra, şi m-a pălmuit profesorul de rusă Rusu, căci nu se
cădea. Tot atunci mi-am pierdut cravata de pionier.
şi urmăreşte
micii oameni în vocala lor
retează-i
cu trenul clopotul sună
şi urmăreşte
micii oameni în vocala lor
micul foc
în potir
şi urmăreşte
micii oameni în vocala lor
şi urmăreşte
micii micii oameni în vocala lor
(Tristan Tzara – Ţara verde alb)
Când, câţiva ani mai târziu, în liceu, am aflat despre
Tristan Tzara şi am citit La Deuxième aventure céleste de Monsieur
Antipyrine şi Cele şapte manifeste
Dada mi-am umflat pieptul de mândrie că am avut norocul să mă nasc la doar şapte kilometri de locul în care
trăise năzdrăvanul întemeietor al dadaismului. Deşi, prin anii 70, o deschidere nesperată către cultura
universală ne făcea să credem că suntem
părtaşi la minunăţiile minţii umane, despre aventura intelectuală a lui Tzara
care dăduse naştere unuia dintre cele mai interesante curente artistice, nu existau prea multe referinţe. Nici opera,
de altfel, nu-i fusese integral editată în româneşte. Îmi plăcea fără rezerve
să citesc tot ceea ce era legat de
năzbâtiile artistice ale amicilor lui Tzara, dar, mai ales eram avid să ştiu
cât mai multe despre moineşteanul meu, pe care, atât de mult mi l-aş fi dorit
prieten, aşa cum, mi-aş fi dorit să fiu măcar odată martor la un happening în Cabaret Voltaire din
Zurich. Mă tot minunam cum de-şi găsise aşa un pseudonim sonor, care exprima atât de sugestiv starea de spirit
a tânărului poet; apoi, cum de-i venise
ideea să alcătuiască poeme din cuvinte alese la întâmplare care, cu toată
înşiruirea aleatorie, iveau înşelesuri. Îi admiram – şi nici acum n-am încetat
s-o fac – puterea şi talentul de a inova,
de a crea prin re-creaţie, de a şoca publicul prin destructurarea şi
re-inventarea structurală a limbajului. Jurnalul meu – la vremea aceea, notam
zilnic cel puţin douăzeci de rânduri, inspirat de Jurnalul lui André Gide pe care-l citisem cu evlavie – era mereu
îmbogăţit cu câte o transcriere din opera lui Tzara pe care, apoi, mă străduiam
s-o învăţ pe de rost şi s-o recit iubitelor mele sau în cercul de prieteni.
Cândva, pusesem pe muzică minunatul Chanson
DADA, care devenise imnul cenaclului pe care-l frecventam o dată pe
săptămână:
I
la chanson d'un dadaïste
qui avait dada au coeur
fatiguait trop son moteur
qui avait dada au coeur
l'ascenseur portait un roi
lourd fragile autonome
il coupa son grand bras droit
l'envoya au pape à rome
c'est pourquoi
l'ascenseur
n'avait plus dada au coeur
mangez du chocolat
lavez votre cerveau
dada
dada
buvez de l'eau
II
la chanson d'un dadaïste
qui n'était ni gai ni triste
et aimait une bicycliste
qui n'était ni gaie ni triste
mais l'époux le jour de l'an
savait tout et dans une crise
envoya au vatican
leurs deux corps en trois valises
ni amant
ni cycliste
n'étaient plus ni gais ni tristes
mangez de bons cerveaux
lavez votre soldat
dada
dada
buvez de l'eau
III
la chanson d'un bicycliste
qui était dada de coeur
qui était donc dadaïste
comme tous les dadas de coeur
un serpent portait des gants
il ferma vite la soupape
mit des gants en peau d'serpent
et vient embrasser le pape
c'est touchant
ventre en fleur
n'avait plus dada au coeur
buvez du lait d'oiseaux
lavez vos chocolats
dada
dada
mangez du veau
(1923)
Prin Tristan Tzara i-am descoperit pe Marcel Duchamp, ,
Marcel Iancu, Victor Brauner André Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Francesco
Picabia, m-am desfătat cu manifestele
lor poetice, cu gesturile lor aparent fără sens, dar cu atât mai mult sens,
care, fără ambiguitate, fără excrescenţe inutile şi fără răsfăţuri poetice, dar
cu cascade învolburate de autenticitate
şi cu efect real fără de fisuri, negau evidenţele monotone şi terne ale artelor
conformiste. Pentru un adolescent atras de fiorul frumosului şi al
adevărului, asta era un must carry. Motto-ul jurnalului meu era
un citat din Tristan Tzara: Scriu un
manifest...şi sunt din principiu împotriva manifestelor. Peste ani, aveam
să aud o butadă asemănătoare, de un umor
sec irezistibil : Am o părere, dar nu sunt de acord cu ea...
Pentru a
face o poezie dadaistă
Luaţi un
ziar.
Luaţi o
pereche de foarfeci.
Alegeţi din
ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre.
Decupaţi
articolul.
Taiaţi cu
grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste
articole într-un săculeţ.
Agitaţi-l
încetişor.
Scoateţi
cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage.
Copiaţi-le
cuviincios. Poezia vă va semăna.
Şi iată-vă
un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare,
deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.
(Tristan Tzara - Ca să faceţi un poem dadaist – 1920)
Pe la mijlocul deceniului şapte, în cercurile
intelectualităţii băcăuane începuse să fie pomenit numele unui profesor din
Moineşti, dispus să se ia la trântă cu oricine i-ar fi contrazis convingerea că
Tristan Tzara este un geniu. Activiştii culturali ai vremii îl priveau cel
puţin cu suspiciune, dacă nu cumva aveau şi gânduri mai puţin onorabile despre omul cu mania Dada, care nu-i mai slăbea
cu articole de nepublicat în presa literară ideologizată profund sau cu cereri de neînţeles, cum ar fi
înfiinţarea unei case memoriale sau ridicarea unui monument dedicat lui Tzara, în contradicţie cu
doctrina partidului care construia monumente doar pentru eroi ai muncii
socialiste. În fond, acest Tzara era
exponentul negativist al burgheziei decadente, un transfug pus pe distrugerea
concepţiilor clare, sănătoase, realiste care ar fi trebuit să stea la baza inspiraţiei artiştilor „epocii
de aur”. Entuziastul
şi neobositul propagator al moștenirii literare a lui Samuel Rosenstock,
devenit Tristan Tzara, profesorul de la Moinești, Vasile Robciuc, a continuat să spere că, într-o bună zi, oamenii, oraşul, ţara vor binevoi să
recunoască şi să cinstească cum se cuvine memoria celui care a revoluţionat din
temelii arta şi cultura mondială. Zile, luni, ani, a căutat prin biblioteci,
prin arhive tot ce fusese scris de şi despre fiul spiritual al oraşului
Moineşti, unul dintre reprezentanţii de autoritate universală ai avangardei
literar-artistice a secolului al XX-lea.
În toamna anului 1991, Vasile Robciuc pune bazele Asociaţiei
Cultural – Literare „Tristan Tzara”, cu scopul de a reînvia spiritul marelui
inovator, de a redescoperi identitatea artistică şi de a pune în lumină
insolita sa creaţie şi literară. Totodată, intenţia mărturisită a
perseverentului dascăl de Moineşti a fost aceea de a aduna într-un op cu
caracter exhaustiv, tot ce poate fi omeneşte găsit referitor la opera la Tzara.
Începând cu 1998, la Moineşti, apare, sub îngrijirea profesorului de limba
franceză Vasile Robciuc, revista „Caietele Tristan Tzara”, în care se găsesc
materiale inedite şi articole analitice
semnate de prestigioşi colaboratori din ţară şi din străinătate, pasionaţi ai
avangardismului. Publicaţia, dedicată
studiului avangardelor contemporane, are un caracter international, autorii
articolelor fiind români, francezi, germani, englezi, ruşi, italieni sau
japonezi, somităţi în studiul perioadei avangardiste şi a influenţelor acestei
mişcări , de la primele ei manifestări şi până în zilele noastre.
În primul an al mileniului trei, Caietele Tristan Tzara capătă o nouă faţă
editorială, volumele 1-4 (numerele 2- 20) fiind publicate la editurile Vinea şi
Priftis. Concepută de ambiţiosul domn
profesor, laborioasa apariţie editorială are ca temă contribuţia dadaiştilor la
evoluţia avengardelor contemporane şi adună în paginile sale contribuţiile a
peste 40 de critici şi istorici de artă şi literatură, teoreticieni şi
scriitori din diferite ţări. Într-o cronică publicată în Observator Cultural,
criticul Rodica Mihăilă considera că: Varietatea punctelor de vedere şi a
unghiurilor de abordare, participarea internaţională şi nu în ultimul rând,
plurilingvismul Caietelor Tristan Tzara, fac din acest volum o publicaţie de
larg interes, care, depăşind limitele unui omagiu adus lui Tzara din locul său
de baştină, se transformă într-un forum de dezbatere a ideii de avangardă şi a
diverselor ei manifestări istorice şi estetice, deschis tuturor celor
preocupaţi de soarta avangarde în acest secol al globalizării.
Dar, pentru că iubim să scriem gânduri în respectul
adevărului aşa cum a fost, se cuvine să amintim că statura lui Tristan Tzara
începuse să domine cerul spiritual al Moineştiului încă de prin 1975, când, la
iniţiativa regretatei profesoare Cornelia Mânicuţă luase fiinţă un prestigios
cenaclu al cărui nume dădea frisoane organelor de propagandă ale vremii. Nu de
puţine ori, membrii săi marcanţi marcanţi, şi-i numesc aici pe Dumitrel
Grigoraş, Viorel Cojan, Lucia Jelea, Dumitru Macovei, au fost somaţi să renunţe
la denumirea de Tristan Tzara atribuită manifestării. Nu cadrează, tovarăşi, nu
corespunde cu preţioasele indicaţii! Sub presiune, numele cenaclului a fost
schimbat în Saloanele literar-artistice
George Bacovia. Poate că această menţiune ar fi trebuit să-şi afle locul şi
în masivele volume tipărite în mileniul al doilea. Aşa, pour la bonne bouche.
În 2006, sub patronajul
UNESCO, are loc a Moineşti Colocviul Tristan Tzara, prilejuit de
împlinirea a 101 ani de la naşterea scriitorului, iar în 2007, într-o necesară
restituire, asociaţia reuşeşte să scoată de sub tipar, în traducerea lui Vasile
Robciuc, integrala operelor dramatice ale lui Tzara, cu o introducere semnată de universitarul Henri
Behar de la Universitatea Sorbona.
Cu o vigoare tipică spiritelor tinere, luptând cu
neajunsurile tranziţiei, profesorul moineştean înduplecă autorităţile oraşului
să aprobe deschiderea unei librării care să poarte numele lui Tzara, să monteze
plăci memoriale şi să ridice chiar un monument impozant la intrarea în localitate, ca semn că acolo
Lucrarea a fost realizată din oţel de sculptorul german de origine română Ingo
Glass, considerat drept unul dintre artiştii cei mai reprezentanţi ai artei
concrete și avangardist printre transavangardiști. În parcul central al
Moineştiului, acolo, unde cândva a fost casa părintească a poetului, Vasile
Robciuc a montat o placă memorială pe care stă scris: Nicicând amintirea copilariei pe aceste meleaguri, aureolate de lumina
soarelui şi misterele lumii, nu m-au părăsit .
Nici pe Vasile Robciuc nu-l părăseşte patima dadaismului,
care-l macină neobosit ca un dulce drog, furnizându-i mereu noi idei pentru noi
proiecte, din ce în ce mai îndrăzneţe. Aşa că, în 2010 obţine fonduri de la
primăria condusă de tânărul Viorel Ilie, preocupat la rându-i de consolidarea
brandului cultural cel mai elocvent al Moineştiului, pentru editarea
fastuoaselor volume I şi II cuprinzând Caietele Tristan Tzara. Chiar dacă
hârtia nu este de cea mai bună calitate, concepţia grafică realizată de Ionel
Rusei (editura Babel din Bacău) şi, mai ales conţinutul impresionant prin amploarea informaţiilor şi
prin calitatea materialului critic, fac din impresionantele tomuri o pradă de
mare valore pentru împătimiţii de
literatură şi pentru bibliofili. „Avangarda” se află în centrul comentariilor
critice, dar, fără prejudecăţi, la fel de colorat lingvistic ca şi apariţiile
anterioare, Caietele conţin pagini de literatură de
avangardă semnate de Şerban Foarţă, Ion Horea, Mihai Ursachi, Romulus Vulpescu,
Răzvan Ţupa sau George Astaloş, ca să numesc doar pe câţiva dintre autorii
românii aşezaţi demn lângă zecile de exponeţi ai avangardismului din toată
lumea. Tomul al doilea consacră un capitol important creaţiei muzicale
inspirate de operele lui Tzara şi ale dadaiştilor.
Dar poate
că cea mai importantă izbândă de până acum a Asociaţiei culturale şi literare
"Tristan Tzara" este colecţia intitulată deopotrivă conotativ şi
denotativ Cheia orizontului - Muzici pentru Tristan Tzara (Editura Priftis), în
care douăzeci şi unu de compozitori români (dar ar putea fi, de ce nu, şi salve
de tun!) şi-au dat întâlnire cu poezia dadaistului din Moineşti, fie în
ipostaza unor "utilizatori" de surse extramuzicale conexe, implicite,
nemanifeste, convertite în lucrări instrumentale în care sugestia lirică este
incoercibilă şi incomensurabilă, fie sub formă de beneficiari de texte
surrealiste devenite prin asociere cu muzica pretexte ale unor cântece şi
lieduri, madrigale şi poeme corale. Şi pentru ca tacâmul să fie complet,
imbatabilul şi imperturbabilul profesor Robciuc a pus şi de un CD gravat în
Studioul "Music From Almost Yesterday din Milwaukee" şi realizat cu sprijinul
Fundaţiei "Pro Helvetia". Un CD care conţine, ca-ntr-un veritabil joc
dada, un număr de ópusuri desprinse din albumul cu partituri egal cu recurenţa
cifrei 21, adică 12 compozitori.... Aşa se face
că toţi compozitorii au venit la rendez-vous-ul cu poetica dadaistului
moineştean cu braţele pline de daruri şi de bune intenţii. Fapt care nu este,
evident, la îndemâna oricui...- sublinia
muzicianul Liviu Dănceanu într-un articol apărut în revista România Literară.
Abundenţa ecourilor despre fenomenul Moineşti în presă, după apariţia acestor monumentale
lucrări, însumând aproape 7 000 de pagini – a căror serie a fost întregită în
2013 cu eleganta apariţie a volumelor 3
şi 4 care cuprinde în mai ales materiale analitice care ilustrează influenţa
mişcării dadaiste asupra spiritului cultural modern, - a marca Tristan Tzara şi
să organizeze anual Simpozionul internaţional „Tristan Tzara şi Cultura Dada .
Desfăşurată în aprilie, manifestarea a ajuns anul acesta la cea de-a treia
ediţie şi a cuprins dezbateri şi comunicări cu privire la opera si biografia
lui Tristan Tzara şi a celorlalţi membri ai mişcării, lansări de carte (roman,
poezie), expoziţii de ex-libris, postere experiment şi pictură colaj,
recitaluri şi puneri in scena din opera poetica şi dramatică a „moineşteanului
universal”. Au fost prezenţi scriitori, artişti şi
muzicieni din ţară, (Centrul de Cultură
„George Apostu” din Bacău, Revista Ateneu, Revista Vitraliu, studenţi şi
profesori de la universităţile din Bacău, Cluj şi Iaşi), precum şi studenţi şi
masteranzi din Franţa. Invitatul de onoare al manifestării s-a aflat scriitorul
elveţian de origine română Cătălin Dorian Florescu, stabilit de mai mulţi ani
la Zurich, oraşul în care a fost creată mişcarea Dada.
copacul trăiește-n tine și
tu-n umbra lui viețuiești
cercuri concentrice fug cu
timpul
inima un pietroi pe
care-necații și-l leagă
le ține-n adâncul
inexprimabilelor corespondențe
abia mișcându-se printre greșeli
legăturile groase – o lenți
vâslași de funingine
intrați pe fereastră –
noaptea bătrână a măștilor
în fiece noapte lasă să
intre în mine lunga ei tinerețe
căreia n-o să-i mai fugă de
sub picioare acest pământ dușman...
...
vremea aleargă pe
străzi de-a lungul despărțirilor
în timp ce pe ecran
jongleriile demonului reîntors
pâlpâie în fugare scântei de
apă
și-n inimi sunetele
fanfarelor dense
duc anii să cucerească
mâniile
acum cupola tăcerii își pune
tichia pe-oraș
un înger nu se teme să
rămână atârnat în văzduh
după ce a aruncat cheia pe
fereastră
care-i surâsul acesta
perpetuu ce ne privește
și pe care-n nopțile de
vară-l numim mister
secretul la urechea ta face
să crească flori fructe ca niște cercei
alfabetul colierului tău de
dinți
ești atât de frumoasă că
nici nu știi
la lumina colonadelor antice
lacăte de rime
el îi duce cerului
scrisoarea lui de dragoste
fără să-l găsească fără să-l
găsească
trenul sfâșie ținutul
(Tristan
Tzara —Omul aproximativ - 1925-1930)
Caietele Tristan Tzara cu frumoasele lor coperţi concepute în
cel mai pur stil dadaist care cuprind între ele munca de-o viaţă a unui om ce
şi-a înscris numele între frumoşii nebuni
ai marilor oraşe, au devenit în scurt timp de la apariţie un seducător vehicol
de imagine pentru cultura românească. Ele au ajuns preţioase materiale de
studiu pentru cercetătorii din marile universităţi din lume, la institute şi
centre culturale sau în mâinile împătimiţilor de fiorul mişcării avangardiste.
Prin intermediul Centrului cultural
George Apostu din Bacău, exemplare din prestigioasa lucrare au fost dăruite
Primăriei din Bruxelles şi Bibliotecii Municipale din îndepărtata localitate
Faro, Portugalia, la întâlnirile prilejuite de programul cultural european Langage du végétal, urmând ca ele să constituie cartea de vizită a
delegaţiei României la Paris, la întâlnirea de evaluare finală a prestigiosului
proiect Grundwig, care va avea loc în această vară.
Ca
şi profesorul Robciuc, eu cred, că secolul Tzara e departe de a se fi încheiat.
Suflul inovator, nonconformismul inteligent, libertatea de exprimare sinceră a
fiorului artistic, autenticitatea şi copleşitoarea transfigurare a realului pe
care le emană opera moineşteanului Tristan Tzara, încă nu şi-au pierdut strălucirea. Nici nu cred că vom putea avea
vreodată o imagine completă asupra impactului pe care încă îl resimte spiritul
uman la contactul cu creaţia lui Tristan Tzara.
Dar,
profesorul Vasile Robciuc, un om care nu are somn şi odihnă din Moineşti,
România, Planeta Pământ, se străduieşte.
VAL
MĂNESCU - Revista VITRALIU, iunie 2014