marți, aprilie 30, 2013

GALA STAR AMIN


GALA STAR AMIN


Defecţiunile Galei Star 2013 vor rămâne, fără îndoială în analele istoriei teatrale din Bacău, ale cărei începuturi datează de pe la anul 1852. De la an la an mai anemică din lipsuri financiare, dar şi din cauza slabei participări şi a organizării deficitare, manifestarea-emblemă pentru nivelul cultural al oraşului a fost, anul acesta, de o precaritate artistică şi de o lipsă de profesionalism nemaiîntâlnite şi inimaginabile pentru un oraş cu două universităţi, zeci de licee şi nenumăraţi intelectuali la suta de locuitori.
Spectatorul vine la teatru să înveţe ceva, să simtă emoţia şi minunea unui act artistic de calitate, şi se aşteaptă să plece din sală mai bun şi mai bogat sufleteşte. Într-o vreme când toate-s mai scumpe decât merită, el se bucură că beneficiază de spectacolele oferite gratuit de municipalitate şi are pretenţia ca, pe banii de la buget, adică ai lui, să vadă reprezentaţii artistice de valoare.
Desigur, toate oalele găurite ale acestei Gale, pornită acum patruzeci de ani sub îndrumarea unui fost tractorist (Aurel Ilie Calimandric) de care nu-şi mai aminteşte aproape nimeni decât că făcea gafe, se vor sparge în capul celui care şi-a asumat uriaşa responsabilitate de a organiza evenimentul şi de a mulţumi pe toată lumea: directorul Adrian Găzdaru. Poate dacă ar fi renunţat la sadica plăcere de a prezenta bâlbâit şi agramat debutul ( epocal Coven Gardener) şi festivitatea de premiere (epocal Premiul pentru cel mai bun one woman show) şi s-ar fi mărginit – vorba vine – să se preocupe la modul profesionist de marketingul, promovarea şi organizarea Galei, lucrurile ar fi ieşit mai bine. Ei, bine, nu. Don director s-a vrut deştept şi simpatic, a dorit aplauze şi laude, s-a alintat şi s-a supărat când primăria i-a sugerat că artificiile (care, pe bune, n-au nici un haz şi nicio semnificaţie pentru un eveniment desfăşurat în interiorul teatrului) nu sunt potrivite. El s-a simţit lezat de  o aşa indicaţie în demnitatea sa de director şi, ca să pună cireaşa pe tortul de mămăligă, după ce a afirmat că actuala ediţie a fost cea mai grozavă, (deşi cine-a fost acolo, a văzut că a fost cea mai şi mai şi de proastă)  le-a dat. Vreo zece minute de pârâituri, fum şi steluţe de cam zece mii de lei, care-au oprit circulaţia pe ştrase. Toţi şoferii se întrebau ce-o fi. Şi ecoul le răspundea: S-a terminat Gala OAN MEN ŞĂU, fraierilor, şi don director Găzdaru bagă artificii. De pe soclul statuii lui Bacovia, monument istoric, protejat de lege.  
Vinovat de eşec este şi publicul, care, văzându-se în templul sacru al Thaliei, e cuprins brusc de un miraj care-l face mult prea îngăduitor cu lipsa de talent, cu poncifele, cu amatorismul. Şi aplaudă şi dacă ăl de pe scenă îşi mângâie scrotul. (Pun un plus studentului din juriul tinerilor care-a urcat pe scenă în bermude şi adidaşi, uitând să-şi depileze gambele păroase.)
La fel de acuzabili sunt observatorii locali ai fenomenului teatral, că nu pot fi numiţi critici, care sunt şi ei contaminaţi de o blândeţe fără de explicaţie când e vorba să scrie adevărul despre ceea ce văd pe scenă. De dragul prietenilor pe care-i au în teatru şi pe care, probabil îi consideră zeităţi intangibile, evită să consemneze momentele penibile, se feresc să arate ce nu le-a plăcut. N-am văzut la prietena Carmen Mihalache, teatrolog cu acte, singura din Bacău în drept să taie şi să spânzure impostura, decât aprecieri encomiastice, la Vasile Pruteanu, gazetar cultural cu vechime şi pricepere, decât articole laudative. Ca şi, mai nou, la fotograful Liviu Maftei care s-a apucat să şi scrie despre evenimente culturale. Până şi teribilul Ionuţ Avram dă de zor cu tămâie. Ceva curaj să pună punctul pe i, are Laura Huiban, şi ea cu mare atenţie, să nu cumva să stârnească amorul propriu al vreunui actoraş care  se crede, fireşte, un Peter O Toole neînţeles.  
Eu unul sunt de părere că dacă prietenii nu-mi spun unde greşesc, nu mi-s prieteni.

Vinovaţi sunt şi cei care-au făcut selecţia concurenţilor. Pe bune, vreau să ştiu cine au fost ăia care mi-au batjocorit oraşul, admiţând pe scenele Teatrului Municipal Bacovia prezenţa imposturii artistice şi mi-au jignit inteligenţa, atâta câtă e. Să dea banii înapoi, să mai măturăm o stradă, două.
Mda, vrutu-i liber.   
Selecţia de anul acesta a fost una pe care înşişi criticii şi autorii dramatici invitaţi la Gală o caracterizau, folosind un cuvânt extrem de blând, drept aiuritoare. (Bine, nu-mi explic, dacă tot vin critici şi dramaturgi pe banii mei la Gală, de ce nu se mai ţine Colocviul criticilor de teatru, tradiţional pentru Bacău ?)
Nimeni nu a înţeles cum au ajuns pe scena Galei actoraşi care se produc prin barurile din Capitală cu scheciuri de mahala, spre amuzamentul imbecil al piţipoancelor siliconate şi al cocălarilor în şlapi, ori au ca performanţă înscrisă cu mândrie în CV-uri participarea la reclame comerciale difuzate la TV. Am văzut cu ochii mei aşa-zise recitaluri care, pe vremuri, n-ar fi trecut de preselecţe la nicio şcoală populară de artă. Dramaturgul Mircea M. Ionescu mărturisea că la „Scrisori către Rita”, un show ce depăşea mult graniţa admisă a bunului simţ, plin de obscenităţi şi referinţe sexuale, prezentat într-o sală plină de adolescenţi, s-a ridicat să plece în semn de protest faţă de vulgaritatea textului şi lipsa de talent a interpretului. Celelalte scremute prestaţii de pe scenă au abundat în ţipete, în amatorism de şcoală primară, în teatraliceală de bâlci, au avut chinuite şi chinuitoare lungimi, de parcă ar fi fost o anti-Gală. Colac peste pupăză, în ultima seară, regizorul Geirun Ţino a adus în concurs un spectacol de nu mai puţin de 80 de minute, în care o fătucă se zbătea geometric şi linear în faţa şi în spatele unei plase, spunând monoton o poveste din care nimeni n-a priceput nimic, fiind în limba...germană. Fără de traducere.
Ei, şi, când totul părea pierdut, numai ce-a venit Attila Harsany (patruzeci de ani face pe 28 mai) de la Compania Aradi Kamaraszinhaz (Teatrul de cameră) din Arad, care-a luat spuma. Într-un recital adevărat care-a dat şi răspunsul la întrebarea cine ia premiul cel mare, ungurul a demonstrat ce înseamnă un actor serios, cu forţă de expresie şi putere de a transmite sentimente. Sala a vibrat la fiecare replică a sa, chiar dacă, deocamdată, maghiara nu e o limbă prea familiară prin Bacău. Doar că Attila a avut bunul simţ să pună pe un ecran traducerea monodramei Decalogul după Hess de Alina Nelega. Un text extrem de generos pentru un actor cu posibilităţi formidabile de reflexie a stărilor, cu imaginaţie şi tensiune dramatică bine dozate, încărcat de cinism şi fină ironie.  Cercetându-i biografia, am realizat că prezenţa lui în Gala de la Bacău a fost cam cum ar veni Robert de Niro să concureze cu eroicii actori amatori care se joacă de-a We are camera. El joacă la teatrele naţionale din Budapesta şi Zseged, are roluri memorabile în filme pe care nu ştiu de ce nu le ştim. Chemat la rampă de câteva ori, protagonistul, obosit peste măsură de efortul de a transfigura personajul călăului fascist Rudolf Hess (a nu se confunda cu uriaşul scriitor Hermann Hesse) vădit suferind fizic, n-a scos nici măcar un zâmbet. Mi s-a părut că e uimit, siderat de reacţia fierbinte a spectatorilor care, de astă dată au avut atitudinea unui public sensibil la valoarea artistică, avizat şi pretenţios. Drept pentru care, Marele premiu şi Steaua pe Walk of fame-ul băcăuan, premiul actorilor de la Bacovia şi cel al tinerilor, precum şi 800 de euro au plecat în Ungaria.   
Iaca, sunt trist, îngrijorat şi indignat de starea Galei. Dacă vă pasă, domnule primar, că sunt atins în mândria mea de băcăuan luat de fraier, ştiind că banii şi organizatorii riguroşi sunt greu de găsit, vă rog, daţi măcar dispoziţie ca această manifestare să se cheme româneşte, că prea am devenit patrioţi americani: Gala recitalurilor. Premiul de interpretare masculină. Premiul de interpretare feminină. Aleea vedetelor. Nu oan men şhău, nu uămen şău. Nu oalc of feim.
Suntem români, sau nu mai suntem, la naiba. Şit.