SINGUR IN DOI - muzica Florin Ţuţuianu

Parlament online

O soluţie extrem de viabilă, chiar dacă pare de domeniul SF, pentru reducerea cu 80% a cheltuielilor cu parlamentul a propus Varujan Pambuccian (pe care l-am votat!).


Liderul grupului minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor, Varujan Pambuccian, s-a pronunţat, vineri, pentru înfiinţarea unui Parlament "on-line", care ar permite reducerea cost

urilor funcţionării legislativului la 20 la sută.
" Putem trece la un Parlament on-line, în care oamenii stau în circumscripţii, iar metodele de comunicare sunt foarte simple: putem folosi un sistem de video-conferinţa, cu un sitem de vot integrat şi posibilitatea grupării celor care se consultă", a susţinut deputatul.

Ia gîndiţi-vă puţin: s-ar economisi banii aruncaţi pe cazare, pe întreţinerea imenselor birouri de la Parlament, pe deplasarea săptămînală a parlamentarilor în teritoriu.
În plus, aleşii vor putea fi în contact permanent cu alegătorii, cu problemele din teren.

Mi se pare o idee super, trebuie doar puţin curaj. În scurtă vreme, sunt sigur că exemplul ar fi urmat de multe alte ţări confruntate cu criza.

MELODRĂMUŢA DE LA CONSIGNAŢIE

Poate ar fi mai bine să înghit amărăciunea ca pe o pastilă de ranitidină şi gata.

Să zîmbesc şi să mă strecor printre zecile de spectatori care mai de care mai emoţionaţi şi să-l felicit pe Geo, să-i duc flori Elizei şi să-i strîng mîna lui Viorel Baltag. Să-l găsesc pe autor prin mulţime după papionul roşu şi să-i spun ceva galant.  Pe Cojan să-l laud pentru scenografie. Doar ne cunoaştem de ani de zile.

Aşa ar fi omeneşte, aşa ar fi normal să fac dacă aş fi om de lume.

Numai că, iaca, eu îmi pun haina şi mă grăbesc spre ieşire. Îmi doresc o gaură neagră în loc de uşă. O groapă în care să mă ascund. Să mă ferească de zîmbetele şi de ochii umezi ai celor cu care am fost în sală. Şi nici ei să nu-mi vadă rictusul.

E clar că n-am înţeles spectacolul Casa de amanet, cea mai recentă premieră a Teatrului Municipal Bacovia. E clar că reprezentaţia a avut succes de public, că textul a transmis un mesaj  profund şi că actorii au avut o prestaţie epocală. De-aia au şi fost chemaţi la rampă de vreo trei ori de aplauzele entuziaste ale publicului.

Iar eu, netrebnic cum sunt, abia m-am abţinut să nu rîd de monologul tipului care-şi aminteşte ce minunată-i mamiţa lui, cîte sacrificii a făcut pentru el, cum l-a iertat ea pentru boacănele din copilărie, cum l-a susţinut cînd îi era greu. Şi uite, acu, pentru că ea e pe moarte, el are nevoie de 500 de euro ca să-i ofere pentru cîte zile o mai avea cîte o sută de trandafiri. O sută-n cap, aşa vrea el. Cum să facă rost de banii ăştia, decît de la o casă de amanet care să-i primească amintirile în gaj? Aşa că, fuge din spitalul de nebuni unde era internat şi, mai rupîndu-şi degetele, mai plîngînd, mai frămîntîndu-se amarnic, mai regretînd, eroul nostru o cocleşte pe romantica angajată a casei de amanet să-i dea paralele. Numai că, să vezi chestie, euroii fetei erau destinaţi, ce prozaic, ce previzibil, chiar nunţii ei. Ce frumos, ce minunată poveste!

Băi, a naibii treabă. Cum de nu mi-a venit ideea asta cînd eram mai tînăr, ce mai de mangoţi făceam. Să vrăjesc o consignăreasă să-mi plătească amintirile, poezelele, visurile, renunţînd la propria ei fericire.

Bun, lăsînd textul de telenovelă indiană deoparte, spectacolul Casa de amanet are excepţionalul merit că nu ţine decît 55 de minute.

Şi că, în primul sfert de oră, Eliza este, aşa cum o ştiam, o actriţă expresivă, cuceritoare,  Are o naturaleţe gestuală, o frazare caldă şi o profunzime a trăirilor care, fără exagerare, mă fac s-o compar cu  Merryl Streep. Ea face face eforturi vizibile de a se transpune credibil în personajul fetei simple, dar sensibile, la trucajul emoţional pe care-l joacă (ridicol, cabotin)  partenerul de scenă. Din păcate, şi de neînţeles la un actor cu atîţia lauri pe fruntea-i transpirată, Viorel Baltag, ajutat şi de textul tragicomic scornit de mintea autorelui, iese mult dincolo de limita exagerării, a credibilului. Toate nenorocirile din lume i s-au întîmplat lui, iar personajul face mai mult ca posibilul să ne convingă că e unul tragic, . Doar că, mai mult ca posibilul, în teatru, înseamnă amatorism, teatraliceală, falsitate, mai ales dacă,  e vorba despre mişcările imperceptibile ale sufletului.

Cel mai ciudat mi s-a părut finalul spectacolului, cînd ninge mişto cu polistiren pe lumină violetă pe What a wonderful world, lumea din sală aplaudă la disperare, iar eu îmi pun haina şi mă grăbesc spre ieşire şi-mi doresc o gaură neagră în loc de uşă. O groapă în care să mă ascund. Să mă ferească  de ochii umezi ai celor cu care am fost în sală.