CARAGIALE A EMIGRAT DEFINITIV LA BERLIN

Pe un scenariu bazat pe capodopera Două loturi de I.L.Caragiale, pe care, la început, sunt colate replici din alte Momente şi schiţe, menite, chipurile, să întregească atmosfera începutului de secol douăzeci şi să înţeleagă prostimea că nimic nu s-a schimbat de atunci în patria noastră,  regizorul Dumitru Lazăr Fulga reuşeşte să creeze  poate cel mai performant spectacol de comedie pus în scenă vreodată în toată existenţa Teatrului băcăuan.

Performanţa constă în excepţionalul record ca, în cele aproape 90 de minute cît a durat reprezentaţia  comediei în sala plină să nu se audă nici un hohot de rîs.

Singurul moment care a creat bună dispoziţie a fost cel în care, cînd în difuzoare s-a auzit, la un nivel care-ţi spărgea timpanele, vocea bolborosită a unui personaj. Atunci a izbucnit în hohote de plîns un sugar pe care părinţii, de acelaşi nivel intelectual cu plodul, îl aduseseră la teatru ca să se înveţe de mic cu catastrofele.

Mă întristează să descriu amărăciunea care m-a dominat urmărind eforturile actorilor de a urma indicaţiile elucrubante ale directorului de scenă, de a încerca să suplinească lipsa de idei, incoerenţa textului, suprapunerea dialogurilor, ei înşişi, bieţii actori, neînţelegînd nimic din ceea ce se petrece pe scenă.

Mă gîndeam la Caragiu, la Beligan, la Coca Andronescu. Cum ar fi jucat ei sub indicaţiile regizorului angajat al teatrului PE CARE-L FINANŢĂM?

Premiera „Aurorei române” e o mare varză dihotomică, mobilată incredibil de gregar cu ţipete, urlete, trompete şi fum, cu scălîmbăieli groteşti, caricaturizări de bîlci, fără stil, fără sens, fără nuanţe. Mi s-a părut că nişte oameni bine „magnetizaţi” fac în public ceea ce le-a impus un şef a cărui minte a luat-o razna. (Carmen Mihalache, absolventă de teatralogie, prietenă de ani de zile cu regizorul, mi-a explicat că „Mituş face spectacole pentru copii de clasa a cincea”. Păi io cred că face spectacole pentru dobitoci. Sau pentru îndobitocire.)

Pardon. Scuzaţi. Părerea mea.   

Sunt prea supărat ca să intru într-o analiză în care să explic – aşa, din cultura mea generală, ce şi cum, cine a fost tătucul Stanislavski, să exemplific cu ce le cerea Hamlet actorilor acum patru sute de ani, sau ce înseamnă claritatea dicţiei, expresivitatea mişcării, ori comunicarea între actori.  

Totuşi, recunosc, finalul a fost demenţial. Trompeta agasantă a lui Ionel semnala publicului imbecil, care nu se prinsese, fi-r-ar a naibii, de nici o poantă regizorală, cînd trebuie să aplaude.  Aşa ne trebuie dacă suntem proşti. Şi fără noroc. 

La ieşire, o actriţă pensionară m-a privit întrebător. N-avea curaj să-mi spună cum a fost spectacolul. O petardă gongorică fîsîită, am zis. A ridicat din sprîncene: Deci nu sunt singura, n-am înnebunit. Aşa ceva... Domnule, în seara asta, spiritul lui Caragiale a mai emigrat odată la Berlin

OBIECTIVITATEA DIARISTULUI DE CURSĂ LUNGĂ

N-am mai lăsat-o din mînă. Mi-au trebuit fix zece ceasuri să parcurg pe nerăsuflate cele 475 de pagini ale proaspătului volum apărut la Editura Babel din Bacău, „Provinciale”, scrise de-a lungul a cincisprezece ani de eruditul om de litere Constantin Călin.

Publicarea consemnărilor care cuprind meditaţii intime şi analize personale ale faptelor, frămîntărilor, atitudinilor celor care-ţi populează, la un moment dat, existenţa, este, fără doar şi poate, un act de curaj. La jurnalul lui Constantin Călin, îndeobşte cunoscut drept redutabil critic şi istoric literar şi teatral, ale cărui consideraţii valorice au greutate specifică de  sentinţă irevocabilă, curajul este dublat şi de onestitatea relatărilor şi de acea rară calitate  de a privi lucrurile şi oamenii sine ira et studio, chiar dacă asta incomodează pe cineva.

Apărîndu-şi motivaţional-obsesiv intenţia de a lăsa posterităţii mărturii despre cea mai neagră epocă prin care a trecut cultura română, Constantin Călin are capacitatea de a surprinde gestul esenţial şi zicerile memorabile, şi, prin construcţia impecabilă a frazei, prin argumentaţia solidă, prin stilul vioi, să confere credibilitate relatării.

Autorul tentează o frescă aproape completă a universului unui „cărturar care poartă în sine vechea aspiraţie a oamenilor de litere de a trăi exclusiv pentru vocaţia lor, cruţaţi de griji materiale”, silit însă să-şi împartă existenţa cu o complexă galerie de personaje în care se amestecă figuri de oameni de bine – reprezentaţi mai ales de membrii familiei sale -, dar şi de conformişti, sfertodocşi, idolatri, bonviveuri, laşi, mistificatori, trădători, oportunişti – personaje cu care destinul îl obligă să intre în contact. Oameni de cultură, activişti, scriitori, pictori, securişti, profesori, doctori, politicieni, băcăuani de rînd, au în jurnal locul (subiectiv, desigur, căci cum altfel poate fi un jurnal?) pe care-l merită după sufletul, mintea şi caracterul fiecăruia. Asumîndu-şi riscul declarat în prefaţa inspirat intitulată „Baricade”, de a fi contestat, insultat sau ameninţat, Constantin Călin are temeritatea să dea numele adevărat al protagoniştilor care-l însoţesc în cei trei luştri ai cronicii. Îi reîntîlnim astfel, zugrăviţi în culorile personale ale celui care toată viaţa a vorbit „mai bine de patru decenii despre alţii”, pe colegii de redacţie ai autorului de la revista Ateneu: Radu Cârneci, George Bălăiţă, George Genoiu, Sergiu Adam, Calistrat Costin, Stelian Nanianu, Carmen Mihalache, Victor Mitocaru, Vasile Sporici, Octavian Voicu, Măndica Mardare, De portretizări expresive au parte activiştii Aurel Ilie Calimandric, Constantin Toma, Natalia Jipa, Ioan Bogdan  Băluţă, Toma Jămneală, precum şi mulţi scriitori prezenţi în Bacău cu ocazia diferitelor manifestări literare ale epocii. Sunt date în vileag intrigi subtile, comploturi perverse, cabale din spaţiul cultural şi politic al Bacăului, necunoscute pînă acum.  

Relatările, rar marcate cu dată, dar a căror plasare în timp este uşor de identificat din context, sunt pigmentate cu citate din autori celebri sau cu referiri la actualitatea epocii.

Faptele sunt expuse cronologic, dar înşiruirea lor este fragmentată, cînd şi cînd, de un plan temporal secund ce dezvăluie întîmplări dinaintea anului 1975, din Bucovina natală, din armată sau din facultate.

    

Cînd cu amărăciunea deziluziei, cînd cu şfichiul sarcastic al ironiei, dar mereu cu un cinism controlat, autorul se plasează faţă de evenimentele contemporane, devenite acum istorie, într-un raport care, oricît l-ar dori neutru, îl contrariază, îl fascinează, îl indignează, fiecare „după grade şi comportament”. O face cu aparentă detaşare, firească la un fin şi tăcut observator al relaţiilor interumane, atent la „depistarea ameninţărilor, insinuărilor răuvoitoare, criticilor nedrepte, precum şi a limbajului dublu, greşelilor de limbă, alunecărilor în grotesc”.

Rememorăm astfel, în viziunea omului îmbibat de lecturi, dar victimizat de nevoi imediate, de remuşcări şi de nedreptăţi cotidiene, cutremurul din `77, moartea lui Nichita Stănescu, dispariţia lui Brejnev, accidentul de la Cernobîl, perestroika, evenimentele din Braşov 1987, ultimul congres al PCR, atmosfera din preajma căderii lui Ceauşescu, toate acestea în paralel cu situaţiile conflictuale de care are parte autorul, în cerbicia sa pricipială. Aflat mereu într-o confruntare făţişă cu exponenţii politici ai vremii, dezavuînd sarcastic obtuzitatea, impostura şi oportunismul şefilor ierarhici, constatînd zi de zi deteriorarea sistemului de valori, Constantin Călin nu poate decît să-şi noteze, - în comentarii uneori pline de învăţăminte şi observaţii pertinente, alteori seci, sentenţioase, didactice - condiţia existenţială precară, fără mari speranţe în vreo schimbare.

Dorindu-şi să aibă „suflet liniştit”, autorul explică în epilog, a cîta oară?, motivele care l-au făcut să-şi publice însemnările, considerînd că transcrierea lor „e ca o trecere prin purgatoriu , te curăţă de patimile pe care, fatalmente, textele le-au păstrat, încît ajungi să priveşti cu o melancolie senină, zîmbitoare, chiar şi paginile compuse odinioară cu nervii încordaţi, şi maximă gravitate.”

Departe de a fi un manual de viaţă, „Provincialele” lui Constantin Călin sunt, mai degrabă, un îndreptar al unui mod de reacţie al intelectualului lipsit de soluţii în faţa frămîntărilor rezultate din conflictul dintre principiile sale umaniste şi realitatea opresivă a sistemului care-i afectează demnitatea, care-i înfrînează aspiraţiile şi-l condamnă la sărăcie şi singurătate. Salvarea, crede domnia sa, este refugiul în litera scrisă, în cuvinte, dar, după cum mărturiseşte, „unele m-au consolat şi fortificat, altele m-au ulcerat, m-au deprimat, m-au agitat”.

Ulcerele, depresiile, revoltele de atunci nu au fost, în perspectiva timpului, mortale. Tortura interioară însă, a lăsat urme şi a produs acum, după mai bine de douăzeci de ani, aceste dulci răzbunări, cu modestie nedisimulată zise „provinciale”, cuprinse într-o carte care, dincolo de calitatea ireproşabilă a scriiturii, are meritul de a face lumină în nedumeririle contemporanilor de azi, privind cabala culturală a epocii socialiste.   

GĂLEATA S-A FURAT, HOŢUL A FOST BLESTEMAT

 

Petru Frăsilă: TRATAT DE ŞAH CU DESTINUL

Intr-o zi de 13, Vinerea Mare a anului 2012, neobositul meu prieten n-a mai răspuns la telefon. Nici a doua zi, nici a treia. Tot formam numărul lui, dar nu auzeam decît vocea unui robot, explicîndu-mi metalic că numărul lui Petru Frăsilă nu este disponibil.

Abia după mai bine de zece zile m-a sunat. S-a scuzat, fusese ocupat un pic.  Jucase o partidă de şah cu moartea pe o miză uriaşă: propria-i viaţă. Destinul îl obligase să-şi pună în joc existenţa într-un mod dramatic şi imperativ, impunîndu-i să-şi întrerupă alergarea nebunească şi perpetuă de zi cu zi, dictîndu-i un time-out nedorit în lupta timpul.

Imobilizat într-o rezervă de spital, cu perfuzii şi fire legate de aparate care-i măsoară parametrii vitali, aflat într-o cumpănă instabilă, la un capăt cu viaţa, la celălalt cu nefiinţa, Petru Frăsilă decide să facă o nouă încercare de a-şi depăşi limitele: să-şi pună în faţa lumii amintirile, trăirile, înţelesurile, întrebările şi neliniştile pe care le are un om căruia i se arată pe neaşteptate clipa care-i poate fi fatală.

Spitalul devine locul întîlnirii cu el însuşi, locul meditaţiei profunde pentru care – prea ocupat cu problemele celorlalţi - n-a găsit niciodată timp, unde se poate privi în linişte, analizîndu-şi trecutele şi viitoarele mişcări pe cîmpul de bătălie al vieţii, reconfigurîndu-şi în alb sau negru scara valorilor şi a urgenţelor.

Cu generoziatea lui proverbială, mereu dispus să se dăruiască semenilor, şi cu bunul simţ al moldoveanului care a cunoscut şi mirosul glodului, dar şi palpitul stelei care-ncet se suie pe cerul de de-asupra, vremelnicul nostru suferind se simte dator să ofere semenilor modelul său de viaţă, eliberîndu-se astfel de frica de moarte şi de înjositorul sentiment de ură care-i întunecă memoria clipei.

Din orizontul îngust al patului de fier, meditează asupra propriului destin pe care nu pregetă să-l compare cu cele ale lui Jean Valjean sau Gavroche -personaje ce i-au marcat adolescenţa- şi evaluează gîndurile şi mişcările care i-au determinat devenirea ca om.

Îi trec prin memorie copilăria, anii de liceu, tentativa nereuşită de a deveni actor, stagiul de militar cu legendele lui, viaţa de şantierist, studenţia, şi, cu nedisimulată mîndrie, poziţia de activist UTC şi de mentor de cenaclu, implicarea sa în viaţa comunităţii. Devenirea sa în profesiunea de ziarist, în care a  deprins din mers regulile jocului, prilejuieşte autorului un sincer mea culpa pentru momentele de slăbiciune, de compromis, de nesiguranţă, de insuficientă informaţie (vezi relatarea de la interviul acordat de Regele Mihai), dar şi rememorarea unor clipe de satisfacţie, în care jurnalistul Petru Frăsilă a simţit cît de puternic poate fi un om care luptă pentru adevărul şi dreptatea semenilor săi.

Dacă l-ai văzut pe ecran sau ai avut norocul să-l cunoşti, observi printre rînduri lumina ochilor lui mereu curioşi să afle ceva şi surîsul misterios care ascunde un gînd înţelept şi o rezolvare deja ştiută a oricărei probleme care s-a putea ivi.

Tonul alert, colocvial, fără farafastîcuri stilistice, uneori autopersiflant, capătă blînde accente critice în pasajele care ilustrează petrecerile nesfîrşite în care s-au transformat sărbătorile tradiţionale, neostoita poftă de bani a artiştilor, supremaţia ratingului şi a profitului asupra calităţii artistice, victoria entertaimentului facil asupra devenirii profunde a spiritului românesc, sau rapacitatea clasei politice.

Autorul include cu parcimonie în text dialogul care are menirea subtilă de a ne readuce în realitatea frustă  a condiţiei de pacient într-un salon aseptic, prin  termopanele căruia răzbate surd tumultul citadin cu avalanşa lui de energii sufocante, de provocări, de probleme presante care nu suferă amînare. Dar tot acest exterior viu se află în afara omului suferind, departe de clocotul vulcanului de gînduri, de războiul său interior pe care-l acoperă cu cerşaful liniştii de circumstanţă. 

Devine autocritic cînd îşi aminteşte momentele în care a confundat cele două planuri între care a oscilat în ultimii douăzeci de ani: „Ziaristul vrea subiecte fierbinţi, pe placul telespectatorului. Patronul visează la contracte de publicitate, să plătească facturile, salariile, să facă un ce profit...” În vîltoarea partidei, pendulînd între cele două responsabilităţi, omul Petru Frăsilă îşi trăieşte destinul la limita dintre agonie şi extaz, măcinîndu-şi sănătatea şi periclitîndu-şi existenţa, în apărarea unei libertăţi deseori iluzorii.

Textul emană ici-colo savante şi echilibrate irizări poetice, căci poezia tinereţii a sălăşluit întreagă şi vie tot timpul în sinele său profund, doar pusă în surdină de zgomotul prea-agitatei sale vieţi. Bonom, sfătos şi romantic, eroul-autor se simte în afara timpului, atîrnat de o rază de soare, într-un spaţiu aflat între viaţă şi moarte, unde înspăimîntătoarea perfuzie îi picură hrană direct în sînge, iar suferinţa e o cădere în abis.

Mult Dumnezeu în cele 170 de pagini ale vieţii pe tabla de şah a lui Petru Frăsilă.

Cartea lui este alcătuită din profunde meditaţii, din mărturisiri şi întîmplări poate nu atît de pline de neprevăzut cum s-ar aştepta un cititor de literatură. Dar, poate tocmai normalitatea, firescul comunicării, expresia simplă, lipsită de exacerbări emoţionale, conferă volumului statutul aparte de poveste reală, autenticitate şi credibilitate absolută.

Finalul reproduce documentul oficial al Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care Petru Frăsilă obţine victoria de necontestat într-un proces cu statul român care a durat aproape zece ani. Sentinţa vine să întoarcă lucrurile pe făgaşul lor, întocmai ca într-un basm: binele învinge răul. Pion şi rege în acelaşi timp, Petru Frăsilă cîştigă partida, întîmplător sau poate nu, chiar în ziua externării sale din spital: instanţa europeană i-a redat Dreptul de a sta cu fruntea sus, de a demonstra că adevărul e de partea mea, de a crede în principii, în valori, în mai binele comunităţii.

E un om liber, îi place să afirme asta, trăieşte, scrie şi iubeşte cu voluptate, un om liber să-şi ia viaţa în serios, gîndindu-şi profund mişcările, analizînd minuţios variantele, acţionînd decis, cu zîmbetul mijind pe sub mustaţa-i legendară de răzeş.   

A ieşit din spital, e viu, pe picioarele lui, cu mintea mai întreagă decît în Vinerea Mare a iadului prin care i-a fost dat să treacă. Dar vindecarea definitivă a inepuizabilului Petru Frăsilă va veni doar atunci cînd toate partidele de şah la care-l provoacă destinul, vor fi fost jucate pînă la capăt.

Viaţa pe tabla de şah (Jurnalul unei săptămîni de foc) de Petru Frăsilă

Editura TIMPUL Iaşi, 2012

Prefaţă: Adi Cristi

Postfaţă: Ioan Holban

Redactori de carte: Dan Iacob şi Mihai Balint

Coperta şi grafica: Dan Cumpătă