ADRIAN JICU AFIRMĂ CĂ TOTUL E BINE

 

Durerile neștiute ale scrisului

sau

poezia ca surogat

Postfață la volumul TOTUL E BINE ȘI NIMIC NU M-A DURUT

 

Val Mănescu scrie des și publică rar. Și bine face. A dat drumul cărților târziu, cu o periodicitate demnă de semnalat, care indică calcul rece, justificat prin temeiuri estetice și ontologice deopotrivă:  Delict de memorie (1993), O zi dinaintea sfârșitului lumii (2003), Efectul Placebo (2013) și, singurul care marchează o abatere de la linia autoimpusă, Ochiul fără pleoape (2018). Cu noua apariție editorială, Totul e bine și nimic nu a durut (2023), el revine la cadența care i se potrivește, fiindcă scrisul nu e o chestiune de cantitate, ci de anduranță. Un tovarăș de drum, un însoțitor care îi jalonează existența, oferindu-i sprijinul necesar în momentele grele. Un surogat cu efect placebo, în absența căruia nu poate trăi.

Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna în scrisul lui Val Mănescu este amestecul, indicibil, de (auto)ironie și umor negru. Prea lucid ca să-și permită sentimentalisme, el face pe durul, drapându-și sensibilitatea într-un discurs tăios, care i-a devenit o a doua natură. E modul lui de a se apăra, într-o lume postumană și mercantilă, pe care o dezavuează printr-o distanțare atent construită, semn al unei inteligențe care nu se lasă niciodată copleșită de emoție. Nici n-ar putea fi altfel, câtă vreme poetul înțelege prea bine inutilitatea oricărei zbateri. Numai așa îmi explic postura sa de observator marginal, din care poate comenta neajunsul de a se fi născut. Fără a se lamenta, ci cu un soi de resemnare ieșită nu din lecturi, cât mai degrabă din conștientizarea propriei limitări.

Există însă și mult orgoliu, fiindcă poezia presupune conștiința valorii de sine, pe care Val Mănescu o are, dar o subminează din interior. De aici, tenta polemică a volumului, care dezvăluie futilitatea oricărui efort creator, într-o societate incapabilă să discearnă între valoare și non-valoare: „mergeam invers pe strada care duce la cer/ industria sărăciei avansa şi ea bine şi mirosea/ a pătrunjel deşi era interzis să emiţi prea multe idei/ ţara noastră se umpluse de poeţi/ şi de lanuri nesfârşite de pătrunjel/ abia se mai zăreau cei care ştiau să scrie/ cu trandafiri sălbatici pe zid şi asta ne bucura mult/ ne trezeam generoşi şi nu ne speria pătrunjelul roşu/ din care se preparau ciorbe tractoare canale academicieni/ erau vremuri care nu se mai ştiu de pe când eram pionieri/ şi aveam inima plină de patrie ca plăieşii lui ştefan cel mare/ ah ce cravate roşii cu tricolor ne sugrumau teama zilei de mâine/ ah cât de mândri eram să suflăm în trompeta de tinichea...”

Nelucrativă, industria poeților îi lasă un gust amar, convertit în versuri la intersecția nostalgiei cu dezamăgirea. Și, ca de fiecare dată, ceea ce salvează întregul este conștientizarea nimicniciei, a inutilității, așa cum se întâmplă în Cu Bacovia la festivalul orașului, text simptomatic pentru condiția poetului din provincie, dar deloc provincial: „Eu la volan/ ascultând nimicul prelins pe unde/ un apus ascuns în cutia de rezonanţă/ de pe strada cu fantome de poeţi astmatici/ câştigători de miracole ieftine la pariuri contemporane/ când pocnesc sub aripi/ suspine de calcar rămase din iarnă/ şi timpul în municipiu este mai rar...” Sunt multe asemenea poeme, care insistă asupra prăpastiei între idealurile artistului și realitatea dezămăgitoare: „Vine o primăvară de gheaţă/ Ce veselie în mahalaua desfundată/ prezentul se scurtează mereu/ la festival în Bacău/ cine să bage de seamă când/ poporul întreg din iluzie distilează speranţa/ devenind propriul său gunoi...”

Sastisit de farsa existențială în care s-a trezit implicat fără voie, Val Mănescu se răzbună prin poezie, adoptând un ton părintesc, dincolo de care răzbat indignarea și neputința: „ai grijă să scrii corect toate cuvintele/ nu bea alcool dacă urci la volan/ şi nu uita să-ţi plăteşti taxele la termen/ orice s-ar întâmpla mai departe/ nu se va sfârşi aşa cum te-aştepţi/ în tot acest timp/ dincolo de sistemul ăsta solar/ cu proiecte de viaţă/ Dumnezeu râde de tine/ ca de o tandră ficţiune.” E felul său de a sfida conformismul și de a se împotrivi implacabilului. Un pronunțat sentiment al inutilității răzbate din textele sale, unde autorul deplânge inconsistența unei lumi incapabilă să-l înțeleagă și, ca atare, să-l aprecieze: „Declar pierdut manuscrisul romanului-fluviu/ Moarte-şi-ciocolată-în-Bacău/ oricum nimeni nu se trezeşte la cinci dimineaţa/ să-i remarce lipsa/ în memorabila zarvă a mileniului trei/ cu zorii lui de o frumuseţe aparte/ ca răsăritul de pătrunjel”.

Într-o literatură dominată de veleitari, Val Mănescu nu-și permite să intre în turma care l-ar înghiți lacomă. În aceste condiții, nu-i de mirare că autorul se ia adesea peste picior, subminându-și propriile texte cu o stranie voluptate. Ceea ce caracterizează acest volum este, într-un cuvânt, lehamitea. Nu resemnarea, ci lehamitea. Lehamitea ca formă a refuzului. Ea nu e nici revoltă, nici nepăsare. Nici resemnare, nici renunțare. Lehamitea lui Val Mănescu este, de fapt, un răspuns ferm dat prostiei, ignoranței și nepăsării: „Acum garnitura înaintează târâş ticăind electronic/ prin spaţiile din urma luminii ieri/ viaţa mea s-a săturat de trăit/ toţi călătorii cântă în gând să nu acopere uruitul romantic/ al roţilor/ îşi doresc să ajungă naibii în staţie şi/ să-şi aprindă ţigările căci sunt cetăţeni oneşti atinşi/ româneşte de pasărea poeziei devenind parte a experienţei/ cu aşteptări mari de la ea/ iar eu dormitez în compartiment şi habar n-am dacă trăiesc/ picotind printre seminţe de nebunie uitând să mă revolt/ oricum alienarea e fără izbândă/ Cu cât vidul se adânceşte cu atât mai mari/ Cresc pălăriile poeţilor pregătiţi să se reinventeze/ La ultima haltă în cădere liberă.” El nu se reinventează, ci, în mod admirabil, rămâne consecvent propriilor credințe și valori, pe care le regăsim intacte în acest volum, care trebuie citit și ca autoportret și confesiune dramatică. 

Un autoportret nemilos și curajos, de ins care s-a lămurit că singura soluție rezonabilă rămâne decența. Dublată de un umor amar. Când totul stă sub semnul efemerului, singura miză este să nu-ți pierzi mințile. Ceea ce reușește, legându-se de catargul propriului scris, care constituie, în egala măsură, un blestem și o salvare. În fapt, Val Mănescu e un însingurat: „Acum sunt un candelabru fărâmat/ mă bucur de un IPhone la care pot vorbi singur/ până la refuz/ cu un simplu Touch” Din acest unghi, înclin să cred că Totul e bine și nimic nu a durut este un volum despre lupta neștiută a unui mare sensibil. Unul  suficient de orgolios cât să nu recunoască asta, respingând, cu superbie, compasiunea, într-un gest de dureroasă tandrețe: „sâmbăta trecuse încă o zi/ gongul ei de final pulsa din întuneric/ am aprins lumânarea îngălbenită de timp/ din sertarul cu metode de supravieţuire ratată/ dar oricât de senin ar fi gândul despre sfârşit/ n-ar strica să am în faţă un păhărel de alcool/ în loc de perfuzia de noapte/ un ultim substantiv comun/ ca o concluzie în formă continuată/ dar vă spun/ totul e bine şi nimic nu m-a durut” Acest amestec de tandrețe și durere constituie dovada cea mai vie a refuzului de a ceda și a încrâncenării atât de caracteristice pentru poezia lui Val Mănescu. O poezie atipică, tăioasă, în răspăr cu textele congenarilor, de care se desparte prin această luciditate împinsă până la granițele cinismului.

 

Adrian Jicu

• său de a sfida conformismul i de a se împotrivi implacabilului. Un pronun at sentiment alș ț

  inutilită ii răzbate din textele sale, unde autorul deplânge inconsisten a unei lumi incapabilă să-lț ț

  în eleagă i, ca atare, să-l aprecieze: „Declar pierdut manuscrisul romanului-fluviu/ Moarte-şi-ț ș

  ciocolată-în-Bacău/ oricum nimeni nu se trezeşte la cinci dimineaţa/ să-i remarce lipsa/ în

  memorabila zarvă a mileniului trei/ cu zorii lui de o frumuseţe aparte/ ca răsăritul de pătrunjel”.

  Într-o literatură dominată de veleitari, Val Mănescu nu- i permite să intre în turma care l-arș

  înghi i lacomă. În aceste condi ii, nu-i de mirare că autorul se ia adesea peste picior, subminându-ț ț

  i propriile texte cu o stranie voluptate. Ceea ce caracterizează acest volum este, într-un cuvânt,ș

  lehamitea. Nu resemnarea, ci lehamitea. Lehamitea ca formă a refuzului. Ea nu e nici revoltă,

  nici nepăsare. Nici resemnare, nici renun are. Lehamitea lui Val Mănescu este, de fapt, unț

  răspuns ferm dat prostiei, ignoran ei i nepăsării: „Acum garnitura înaintează târâş ticăindț ș

  electronic/ prin spaţiile din urma luminii ieri/ viaţa mea s-a săturat de trăit/ toţi călătorii cântă în

  gând să nu acopere uruitul romantic/ al roţilor/ îşi doresc să ajungă naibii în staţie şi/ să-şi

  aprindă ţigările căci sunt cetăţeni oneşti atinşi/ româneşte de pasărea poeziei devenind parte a

  experienţei/ cu aşteptări mari de la ea/ iar eu dormitez în compartiment şi habar n-am dacă

  trăiesc/ picotind printre seminţe de nebunie uitând să mă revolt/ oricum alienarea e fără izbândă/

  Cu cât vidul se adânceşte cu atât mai mari/ Cresc pălăriile poeţilor pregătiţi să se reinventeze/ La

  ultima haltă în cădere liberă.” El nu se reinventează, ci, în mod admirabil, rămâne consecvent

  propriilor credin e i valori, pe care le regăsim intacte în acest volum, care trebuie citit i caț ș ș

  autoportret i confesiune dramatică. ș

  Un autoportret nemilos i curajos, de ins care s-a lămurit că singura solu ie rezonabilă rămâneș ț

  decen a. Dublată de un umor amar. Când totul stă sub semnul efemerului, singura miză este săț

  nu- i pierzi min ile. Ceea ce reu e te, legându-se de catargul propriului scris, care constituie, înț ț ș ș

  egala măsură, un blestem i o salvare. În fapt, Val Mănescu e un însingurat: „Acum sunt unș

  candelabru fărâmat/ mă bucur de un IPhone la care pot vorbi singur/ până la refuz/ cu un simplu

  Touch” Din acest unghi, înclin să cred că Totul e bine i nimic nu a durutș este un volum despre

  lupta ne tiută a unui mare sensibil. Unul suficient de orgolios cât să nu recunoască asta,ș

  respingând, cu superbie, compasiunea, într-un gest de dureroasă tandre e: „sâmbăta trecuse încăț

  o zi/ gongul ei de final pulsa din întuneric/ am aprins lumânarea îngălbenită de timp/ din sertarul

  cu metode de supravieţuire ratată/ dar oricât de senin ar fi gândul despre sfârşit/ n-ar strica să am

  în faţă un păhărel de alcool/ în loc de perfuzia de noapte/ un ultim substantiv comun/ ca o

  concluzie în formă continuată/ dar vă spun/ totul e bine şi nimic nu m-a durut” Acest amestec de

  tandre e i durere constituie dovada cea mai vie a refuzului de a ceda i a încrâncenării atât deț ș ș

  caracteristice pentru poezia lui Val Mănescu. O poezie atipică, tăioasă, în răspăr cu textele

  congenarilor, de care se desparte prin această luciditate împinsă până la grani ele cinismului.ț

  Adrian Jicu

PĂREREA AUTORIZATĂ A LUI GHEORGHE IORGA DESPRE CEA MAI PROASPĂTĂ CARTE A LUI VAL

 

„Totul e bine și nimic nu m-a durut”

(Val Mănescu)

 

Dintre cele șase volume de versuri publicate până acum de Val Mănescu, cel mai mult îmi place „Totul e bine și nimic nu m-a durut” (Editura Babel, 2023).

Într-o ierarhie internă ad-hoc, cred că e și cel mai bun, ca să nu spunem că,  de la o carte la alte, poetul e mai mereu surprinzător, inventând teme și motive neașteptate și susținându-și imaginarul liric și convențiile estetice prin exprimări lingvistice purtând matca și marca „Val Mănescu”.

„Totul e bine și nimic nu m-a durut” te seduce chiar înainte de a-l citi: coperta și cele șase ilustrații color (realizate de către autor), coperta cartonată, fotografia, ....din altă lume, a poetului, cu ochelari și început de barbă, pe fond negru, ca o mască mortuară privind undeva în jos, poate în sine...Sub fotografie, pe manșeta întâi, textul poeziei „Ultima țigară”, simptomatic pentru discursul liric care urmează. Pe manșeta a doua, ca într-un „pas de deux” ori „ doi pe un balansoar”, un eșantion clarificator din postfața lui Adrian Jicu. Apoi, „Simulacru de rai” deschide seria celor 56 de texte (fără a citi neapărat și cele câteva improvizații serbede ale lui Robert Șerban, de pe coperta a patra), consemnări ale unor avataruri dintr-o călătorie deloc inițiatică.

Cine a citit întreaga operă poetică a lui Val Mănescu sau măcar își amintește titlurile primelor cinci cărți n-are cum să nu sesizeze, când privește coperta, dimensiunea frastică a titlului celei de-a șasea, pe de o parte, și ironia subliminală a unei deznădejdi „constatativ-liniștitoare”, pe de altă parte.

O simplă înșiruire a titlurilor volumelor anterioare („Delict de memorie”, „O zi dinaintea sfârșitului lumii”, „Efectul Placebo”, ”Ochiul fără pleoape” și „Menghina cu elice”) ne poate edifica asupra unei „schisme” de comunicare poetică pe care o produce acest volum – gramatical și semantic în egală măsură: titlurile anterioare respectă schema substantiv (determinat) – atribut (determinant), frizând o detașare „impersonală” față de dominantele textuale și potențând  registrul stilistic al diversificării actului poetic.

Titlul pare așadar a avea funcția de a concentra tema lirică, în timp ce textele se comportă ca niște „avataruri” ale nucleului declanșator.

Cu totul altfel stau lucrurile când e vorba despre „Totul e bine și nimic nu m-a durut”. Două propoziții într-o frază, aflate într-un ironic raport de coordonare copulativă (conjuncția coordonatoare „și”). Mai mult, văd pentru prima oară într-un titlu, într-un paratext, niște cuvinte subliniate („e bine” și „nimic”), un soi de premeditare textuală, un parti-pris al autorului, poate un avertisment  ascuns pentru cititor, un mod de a spune că poezia din această fază târzie de creație trebuie citită altfel, că e un capăt al unui parcurs existențial și estetic deopotrivă. Dar mai e ceva, poate fundamental pentru înțelegerea „rosturilor” cărții despre care vorbim: apariția, pentru întâia oară, de asemenea, a pronumelui personal „m-” în titului volumului lui Val Mănescu , un simptom al personalizării unor experiențe fizice și sufletești, o asumare a lor, ironic-tragică, ce-i drept.

Așa stând lucrurile, ne-am putea juca, în modul cel mai serios cu putință [cum o face deseori Val Mănescu în versurile sale (un soi de homo ludens al combinațiilor lingvistice)], alcătuind un text din  titlurile celor șase cărți. Ar rezulta un text poetic nicidecum bizar! Dimpotrivă, am zice, ar ieși ceva coerent, în maniera lui Bacovia din ultimele versuri... Însă am putea observa și altceva. Titlurile volumelor anterioare se pot citi, din perspectiva în care vedem noi evoluția poetului Val Mănescu, ca niște semne prevestitoare și constant  pregătitoare ale „calvarului” existențial pe care îl atinge „Totul de bine și nimic nu m-a durut”, cu sfidarea și sarcasmul sugestiv din ultimul vers al poemului „Gând despre moarte la trei și cinci dimineața” anunțat ca o garanție nu numai morală: „dar vă spun/totul e bine și nimic nu m-a durut”.

Poti vorbi/scrie despre poeziile lui Val Mănescu dacă nu au prejudecăți sau parti-pris-uri hermeneutice ori care țin de o anumită rigoare a analizei de text, a criticii, stilisticii  etc., dacă nu ești cantonat, fără putință de scăpare, în metafizica poeticului, în ermetism, orfism sau, eventual, în ceremoniale simbolice ale reflexivității etc. Nimic (sau...aproape nimic) din toate acestea! Val Mănescu resetează manierele poetice de azi, cele convenabile particularităților sale artistice, și convertește lirismul personalizat într-un lirism tranzitiv, păstrând, uneori, avatarurile eului biografic, cam după propoziția lui Rimbaud „eu este un altul”. După modelul optzeciștilor, îl interesează realitatea, cititorul și limbajul – ca spațiu aproape transparent și de comunicare.

Citind „Totul de bine și nimic nu m-a durut”, orice cititor își dă repede seama că avem de a face cu un produs al unor traume existențiale ce au loc într-o realitate nesublimată, în cotidianul încărcat de elemente grotești, hilare, absurde, supuse unor tensiuni izvorâte din clivajul fatal  dintre orizontul utopic al vieții și realitatea suferinței, a mizeriei sumbre, a plictiselii apăsătoare, devenite angoasă. Citim printre rânduri miza poetului de a privilegia concretul, faptele care cad sub raza experienței imediate, a banalului și cotidianului, fascinația pentru derizoriul semnificativ, pentru marginalitate, patologie psihică/fizică, pentru mecanicitatea existenței. Prezența metafizicului, atât cât o putem desluși, se sprijină, ontologic, tot pe valorile existenței imediate, percepută într-un fel de transă, de anestezie eșuată.

Cultivând o poetică a denotației și referențialității, Val Mănescu mizează în acest volum pe contingențele vieții și pe valorile tranzitive ale limbajului poetic, mascate de aparente parti-pris-uri personale, subiective. Val  Mănescu procedează ca marii poeți: se face înțeles vrând să se înțeleagă pe sine.

Discursul liric e grav, dar nu oracular; exprimarea destinsă, frizând uneori spontaneitatea oralității, descrierea percepțiilor, gândurilor și stărilor „privilegiate” ale vieții intime, notațiile cu caracter fragmentar sunt tot atâtea indicii că sintaxa se eliberează de automatismele logicii, că vocabularul, extrem de bogat, refuză stările sufletești vagi, melancolia sau...muzica versurilor! Ca să nu mai invocăm și neologismele!.

Nu e prilejul, aici, să detaliem acest aspect al concepției estetice a lui Val Mănescu, inserată în acest volum aproape cu o intenție vădită, cu premeditare: reclamând un fel de cinism al răsturnărilor intertextuale și ale logicii semnificativului și sugerând o „vervă” satirico-parodică abia resimțită, cele mai multe poezii din acest volum par a fi niște subterfugii ale unei arte poetice subliminale, fie și dacă luăm în considerare atâtea cuvinte și sintagme din familia lexical-semantică a poetului, poeziei, literaturii, cărții. Iată câteva extrase scurte, în care tehnica citatului e un argument : „istoria literaturii pe scoarță”, „șuvițe de postmodernism”, „pelinca romantică”, „moartea pe moarte călcând”, „pandemii pe vechile dureri”, „în loc de aer și diamante”, „durere străină”, „eram o idee ardentă”, „am mai vorbit despre asta”, „abuzuri ale eului liric”, „nu te grabi, citește-nainte”, „deja clasic în viață”, „ca-n ultima noapte de dragoste”, „întreb pentru un prieten”, „să dansăm astă-seară în familie” etc, ori acest ciudat insert gramatical, intervenție a poetului: „O feliuță sărată de cașcaval mi-ar fi plăcut/între tandrele vorbe de amor furate din cărți. Observați condițional-optativul pervers care pune, și o dorință și o condiție pe același plan „Ca și cum o ființă ar fi egală cu un cadavru” („Mici bucurii perverse”).

„Totul e bine și nimic nu m-a durut” marchează un vârf al evoluției poetice a lui Val Mănescu și un semnal pentru ce urmează în creația sa: „Și terminându-se călătoria/alta începe”.

Un volum care le înglobează pe celelalte: o poezie sintetică, integrală, totalizatoare și specifică pentru condiția de existență a poetului și a omului de azi..., poate dintotdeauna.

 

Gheorghe Iorga