Vagabondând prin meandrele netului, am dat de publicația LE RESEAU (REȚEAUA) Nr. 65 din august 2019 – în care am găsit referințe bune pentru istorie despre Asociația „Espoiroumanie” din YENS, cantonul Vaud, Elveția, care anul acesta a împlinit 36 de ani de activitate. Fondatoarea și sufletul acestei organizații umanitare, Argelia Ledermann, a venit în România în primele zile ale anului 1990, acum 36 de ani și, într-un raport adresat în 2019 cunoscutei organizații Operation Villages Roumains, oferă date importante despre aventura vieții sale care a constat în descoperirea realităților unei Românii aflate în chinurile facerii unui alt destin.
ESPOIROUMANIE YENS SUISSE
30 de ani – ocazia de a ne aminti
Experiența asociației ESPOIROUMANIE YENS SUISSE, pornită dintr-un parteneriat „clasic” între o comună vestică și un sat românesc, se deschide destul de repede spre diverse orașe din apropierea județului Bacău, precum și spre mai multe instituții sociale și medicale implicate. Tonul prezentării este foarte apropiat de reacțiile din teren, pline de emoție, legate de descoperirea progresivă a țării. Multiplicitatea domeniilor abordate, bogăția angajamentelor și a contactelor stabilite răspund în continuare unor situații de urgență, alături de un dezvoltare pe termen lung. O mărturie aduce o perspectivă mai exterioară și insistă asupra acelei școli de viață din care pot învăța toți partenerii.
RELATAREA ARGELEI LEDERMAN
Primele contacte și atmosfera din România în primele zile de după Revoluția din 1989
În decembrie 1989, eram la Paris și
am cumpărat metoda Assimil pentru a învăța limba română.
Ianuarie 1990: Operațiunea Sate Românești (Opération Villages Roumains) era
deja în plină expansiune. Morges a fost prima comună elvețiană care a adoptat
un sat românesc — Ciolpani. Președintele relației Morges–Ciolpani era dr. Ion
Vianu, un disident cunoscut, care vorbea adesea la Radio Europa Liberă.
Prietena mea, Hélène Knobel (din comitetul Opération Villages Roumains, Morges, Vaud, Suisse), mi-a spus că o să meargă la Ciolpani, în România, împreună cu soția dr. Vianu, dr. Ioana Vianu. În acel moment m-am hotărât: voi veni și eu! Ne-am îmbarcat toate trei spre București, pe 23 ianuarie 1990. Mi-am lăsat boutique-ul, am informat comuna Yens, cantonul Vaud, „înfrățită” cu satul Giurgioana din comuna Podu Turcului, județul Bacău, și mi-am pregătit bagajul.
Misiunea noastră, Hélène și cu mine: vizitarea satului Ciolpani — județul Ilfov, adoptat de Morges — și a satului Giurgioana, adoptat de Yens. Am dormit în București. A doua zi, Hélène și cu mine am luat trenul spre Giurgioana. Am luat primul tren care avea încălzire, iar în vagon era o atmosferă de sărbătoare: toată lumea conversa și râdea. O femeie din vagon fusesese să-și viziteze fratele, rănit în Revoluție, internat pentru răni ușoare într-un spital din București. Cu ocazia vizitei la spital, primise un cadou prețios: un borcan de Nescafé. Femeia puse câteva lingurițe de cafea solubile într-un pahar apă rece și oferi tuturor din compartiment câte o înghițitură din lichidul prețios. Fiind proaspeții ei prieteni străini, noi am avut parte de prima înghițitură.
Aveam o hartă ca să ajungem la Giurgioana, și călătorii din tren ne-au sfătuit să mergem la Bacău, capitala județului, și să cerem ajutor la prefectură. Așa am și făcut. Pe treptele clădirii am avut un noroc nebun: l-am întâlnit pe Val Mănescu, jurnalist inteligent și dornic să ne ajute. În plus, vorbea franceză. Șeful provizoriu al guvernului local, la acea vreme, dl Geo Popa, era actor de teatru și mare prieten al lui Val Mănescu. Autoritățile nu cunoșteau acest sat. Din fericire aveam harta! Am cerut o mașină, cu plin de benzină, și pe Val Mănescu ca să ne însoțească.
În bagaje aveam: aspirine, plasturi, săpunuri mici, pixuri, ciocolată, biscuiți, o lanternă și o busolă (în caz că comuniștii preiau din nou puterea, tot am unde să ne orientăm pentru a fugi!), și luasem vreo treizeci de batistuțe de pânză (care îi aparținuseră soțului meu decedat).
Am ajuns la Giurgioana, un sat mic, părăsit și ignorat. Nu era niciun magazin, nicio școală, iar biserica era închisă. Foarte puțini tineri și copii, populație îmbătrânită. Viața și activitățile se desfășurau în orășelul Podu Turcului, la 25 km depărtare. Era mai degrabă necesar să ajutăm Podu Turcului, în special spitalul care deservea vreo zece sate.
Imediat am cerut o întâlnire cu bătrânii satului, care s-a dovedit a fi foarte dificil de organizat. Val a încercat să formeze un „comitet”. Dar mai multe nume au fost refuzate, din motive precum: „fiul lui era în Securitate”, „el era în Securitate”, „a denunțat pe mătușa mea”, „mi-a furat vaca”, etc.
În cele din urmă, am reușit să începem să explicăm cine suntem și ce dorim să aflăm. Eram vreo cincisprezece bărbați, Val, Hélène și cu mine, într-o casă veche — bătrânească — foarte joasă (1,70 m); toți bărbații fumau. Conform indicațiilor dr. Vianu, trebuia să avem întotdeauna pachet de Kenturi în buzunar, așa că Hélène și cu mine, deși nefumătoare, am început să fumăm. Era o modalitate de a „comuniona” cu toți. Era momentul denunțărilor, cererilor, represaliilor, revendicărilor și speranțelor.
Lumea urma să se schimbe și totul avea să fie spre bine. La plecare, am distribuit: aspirine, plasturi, săpunuri, pixuri, ciocolată, biscuiți și batistuțele soțului meu. Am promis că vom reveni și, după observațiile noastre, satul avea nevoie de un vehicul pentru a ajunge în orașul cel mai apropiat, Podu Porcului, unde se aflau școală, liceu, spital, magazine etc.
La următoarea noastră călătorie, am luat legătura cu autoritățile din Podu Porcului, precum și cu dr. Teodora Naglici, directoarea spitalului. Espoiroumanie a adus spitalului mobilier, un cabinet dentar, un aparat de radiografie, saltele, medicamente etc. Am invitat medicul lor chirurg să facă un stagiu (de trei săptămâni, cred) la spitalul din Morges. Câteva luni mai târziu, am adunat bani, cu ajutorul lui Alain Prost, și am cumpărat un microbuz, pe care l-am încărcat bine, printre altele, cu un scaun de dentist și materiale pentru spital.
Microbuzul a plecat pe 11 septembrie 1990. A fost condus de o echipă din Yens: Gabriel, Richard, Jean-François și Jacques. Au ajuns cu bine la Giurgioana și au fost primiți foarte bine de populație. Au fost momente de neuitat pentru români și elvețieni, uniți într-o nouă prietenie.
Întorși la Bacău, în clădirea guvernului, cineva m-a luat de braț și am intrat practic în sediul guvernului în galop. Hélène și cu mine ne-am spus: comunismul s-a întors… Am traversat coridoare mari, cu foarte puțină lumină (la acea vreme, becurile mai mari de 40 W nu erau permise) și am ajuns în biroul șefului. „Raport, raport!!” Ni se cerea un raport. Val Mănescu a început să explice ce făcusem, dar cuvântul „raport” revenea insistent. În afară de șeful guvernului, care purta o mantie neagră foarte teatrală, era și un militar plin de medalii, Gelu Alexandru Fulga. care purta și un toc de pistol la centură.
Situația era impresionantă și mi-am amintit că aveam țigări Kent în geantă! Am pus pachetul pe birou și totul s-a schimbat. Am putut începe să discutăm cu ei. Militarul, ofițer de aviație, ne-a mărturisit că scria poezii și că niciodată nu mai vorbise cu un străin. Era emoționat și încântat. Dl Popa ne-a spus că băiatul lui avea diabet și că în România nu găsea medicamente. A căutat rețeta acasă și, timp de ani de zile, i-am adus ce-i trebuia. Mai târziu am aflat că militarul bodyguard și poet deschisese un magazin de articole electronice în Bacău.
Înapoi în București, am găsit o mașină care ne-a dus la Ciolpani, aproape de capitală. Am făcut cunoștință cu Elena Peca. În acel moment era primar provizoriu și, mai târziu, ne-a ajutat foarte mult cu documentele necesare pentru stagii în Elveția. În timpul Revoluției, această femeie remarcabilă și dl Petrache Constantin (un fierar-căruțaș) erau responsabili cu aprovizionarea revoluționarilor din aeroport. Elena Peca a devenit o prietenă deosebită.
Am vizitat fabrica de covoare din Ciolpani. Covoarele erau făcute de femei și aveau eticheta „Fabricat în Egipt”... Când timpul nostru de vizită s-a încheiat, ne-am întors la aeroport. Eram însoțite de Ioana Vianu… și au început problemele. Ion Vianu era cunoscut ca disident și soția lui se afla în aeroportul din București! Așa că, bagajele noastre au fost examinate cu exces de zel. Ioana Vianu primise două farfurii de porțelani ce aparținuseră familiei ei și, pentru că nu mai avea loc în bagaje, le pusese în valiza mea. Controlorul de la aeroport ne-a acuzat că încercăm să scoatem din țară obiecte din patrimoniul național. Farfuriile au rămas în București. În final, ne-am luat bagajele și am mers pe pistă, spre avion. Ca toți pasagerii, ne-am încărcat singure bagajele în cala avionului… Finalul primei noastre călătorii în România.
Câteva săptămâni mai târziu, împreună cu câțiva prieteni, am creat asociația „Espoiroumanie” (ER), cu sediul la Yens, acasă la Argelia. Primul membru roman a fost, firește, prietenul Val.
În următoarea călătorie, am cunoscut o echipă de la organizația Medici fără Frontiere. Am schimbat informații. Ne-au vorbit despre un orfelinat numit „Mammouth”, cu 650 de băieți între 3 și 19 ani, în Târgu Ocna (BC). Eu am menționat un azil psihiatric cu 450 de paciente la Gâșteni (BC). Prima noastră expediție de bunuri a plecat în două vagoane (transport gratuit) care au ajuns la Bacău. Am găsit un camion local pentru a merge la Târgu Ocna și mai căutam unul când am primit un apel, din biroul dlui Popa, că un camion pentru restul transportului va veni să-l ia. Foarte fericită, am plecat cu primul camion și… nu l-am mai văzut pe al doilea! Nu-i problemă, România era în perioada post-revoluție. Trebuia să te aștepți la emoții...
Domenii de activitate
Inițial, ajutorul nostru s-a concentrat pe:
- Orfelinate („Casa de Copii”): Târgu Ocna — 650 de băieți; Comănești — 300 de băieți și fete; Piatra Neamț — 450 de fete; Ungureni — 200 de copii handicapați și seropozitivi.
- EMS de Răchitoasa — 150 de rezidenți.
- Spitalul din Podu Turcului.
- Spitalul pediatric „Marie Curie” din București.
La Casa de Copii din Târgu Ocna: Ne-am legat foarte repede de copii. Camioanele aduceau haine, încălțăminte, saltele, articole de igienă, rechizite, jucării, alimente, dulciuri etc. Se sărbătoreau aniversări și se plângeau înmormântări (2 decese). Am verificat dacă au fost făcute vaccinurile, am dus copii la spitalul „Marie Curie” și am tratat prin acupunctură incontinenții.
Era urgent să ajutăm tinerii care ieșeau de la Casa de Copii din Târgu Ocna. Am cumpărat atunci o casă — Casa Transitoria — unde puteam primi aproximativ 15 tineri și le oferim cursuri de tâmplărie și mecanică. Mai târziu, am contactat penitenciarul minorilor din Târgu Ocna și am găzduit mai mulți tineri din acea instituție. Astăzi, casa primește tineri proveniți din orfelinate, care nu și-au găsit încă un loc în societate și pe piața muncii.
De-a lungul anilor, cu ajutorul asociației noastre, 20 de tineri au obținut diplome universitare; 10 tineri au făcut cursuri diverse; 250 au urmat învățământ manual (o parte în cadrul cursurilor de la Casa Transitoria); și mai mulți au urmat formări religioase: un preot catolic, unul ortodox și un călugăr budist ordonat de către Dalai Lama.
Am păstrat legătura cu unii tineri. Argelia a participat la nunți, promoții, botezuri și înmormântări. Tineri au venit în Elveția pentru stagii și, mai târziu, pentru locuri de muncă. De ani de zile, opt dintre acești băieți vin la cules de struguri (vendange) în Yens.
Spitalul „Marie Curie” din București: Avem un bun contact cu medicii. Mai mulți copii de la Casa de Copii din Târgu Ocna au fost tratați sau operați. Cu participarea medicilor, am inițiat un proiect pentru aducerea în Elveția a copiilor și tinerilor pentru intervenții chirurgicale. Doi profesori-doctori au venit în Elveția pentru consultații ale copiilor. În total, 30 de copii și tineri au beneficiat de acest proiect. Un tânăr care avea nevoie de transplant de rinichi a fost operat în Richmond, SUA, chiar în ziua în care a împlinit 19 ani, iar mama lui a fost donatoare.
Întors în România, am continuat să îi urmărim îndeaproape: controale medicale, medicamente și, pentru cel transplantat, tratament anti-respingere.
EMS de Răchitoasa: Am participat cu „know-how” în construirea unor clădiri noi și în strângerea de fonduri pentru construirea celui de-al treilea bloc; donații de mobilier, ustensile de bucătărie și bricolaj, articole de igienă, lenjerie, haine, ateliere de pictură etc. Am oferit un autobuz, cumpărat din Germania, ca să evităm taxa vamală.
Școli: Am trimis calculatoare, bănci, pupitre, table negre, birouri, scaune, dicționare, materiale școlare. În prezent, continuăm proiectul „Integrare”, pentru a ajuta copiii și tinerii care nu au bani să și le procure.
Asociații ale persoanelor cu dizabilități (adult și copii): Donație de două vehicule — unul pentru Centrul Daniel (150 de copii) și un altul, adaptat, pentru AHFB (Asociația Handicapurilor Fizice Bacău), care deservește 400 de adulți. Am cumpărat un apartament pentru AHFB, destinat atelierelor și birourilor. În camioane au fost: paturi, saltele, mijloace auxiliare, mobilă, lenjerie, haine.
Familii: Ne ocupăm de copiii și tineriii care pot fi îngrijiți în România, dar familiile lor sunt prea sărace pentru a plăti cheltuielile: transport, cheltuieli spital, mese, medicamente și altele.
Romii: Suntem foarte aproape de această minoritate; suntem considerați prieteni. Președinta noastră a botezat mai mulți copii romi. Le aducem: mobilă, lenjerie, jucării, haine groase.
Ludoteci: Am inaugurat prima în Târgu Ocna, în 1992. În prezent, avem 10 ludoteci în județul Bacău și altele în apropierea comunităților rome. Scopul este integrarea copiilor romi.
Pompieri: O ambulanță din Neuchâtel a fost oferită Târgu Ocna.
Schimburi numeroase între Elveția și România
Au venit în Elveția pentru vizite sau schimburi de experiență:
- Penitenciare: doi directori — unul pentru adulți (Bacău) și altul pentru minori (Târgu Ocna).
- Spitalul „Marie Curie”: un chirurg și un anestezist.
- Spitalul din Moinești: directorul.
- EMS de Răchitoasa: doi directori.
- Asociații ale persoanelor cu handicap: cele două președinte — copii și adulți. O echipă de 7 persoane care lucrează cu copiii cu handicap a venit timp de o săptămână, pentru vizite și cursuri (proiect finanțat de Confederație în 2014).
- Protecția copilului: președintele, un consilier și doi directori ai Casei de Copii din Târgu Ocna — vizite în Elveția și Franța.
- Politică: președintele partidului ecologist din Bacău.
- Artă: 3 expoziții de pictură (Lausanne, Pully, Geneve) cu lucrări ale artiștilor consacrați de la Uniunea Artiștilor Plastici Bacău, curator Val Mănescu
- Cultură: organizare de turnee artistice ale Ansamblului de muzică populară Plaiurile Bistriței din Bacău.
Medici elvețieni au mers în România pentru consultații, conferințe și vizite:
- Prof. Claude le Coultre, HUG — chirurgie.
- Prof. Andrei Kaelin, HUG — chirurgie ortopedică.
- Prof. Franco Negro, HUG — hepatită.
- Prof. Alexander So, CHUV — ortopedie.
De asemenea, au mers în România (proiect finanțat de Confederație în 2014):
- Dl Fabrice Rocha da Silva, logoped de la Instituția Lavigny.
- Doamna Bonhomme, directoare a două EMS-uri, la Bière și Morges.
„Espoiroumanie” are norocul de a avea, în Elveția și România, voluntari foarte dedicați, foarte eficienți și — mai ales — cinstiți.
În 29 de ani, am transportat 107 camioane a câte 100 m³/18 tone. Primul în 1990 și ultimul în noiembrie 2018.
Argelia LEDERMANN
Președintă
FOTO:https://www.lacote.ch/vaud/la-cote/morges-district/je-suis-citoyenne-du-monde-461968Completare: Între 1990 și 2025, în cei peste 36 de ani de activitate neobosită, Argelia a organizat (colecte, fundraising, monitorizare, transport, distribuție) 110 camioane tir cu donații umanitare destinate instituțiilor și persoanelor aflate în dificultate din județul Bacău. La 90 de ani, Argelia, cu o vitalitate uimitoare și cu zâmbetul ei irezistibil, îi asigură pe românii care o așteaptă că mai are încă destulă energie: „Sunt un cetățean al lumii, sunt atât de ocupată încât nu am timp să îmbătrânesc.”
Relații și împărtășiri
Trei decenii, ocazia de a ne aminti. Primul meu contact cu România a fost
profesional. În decembrie 1989, jurnalistă tânără, îl cunosc pe dr. Ion Vianu,
care locuiește la Morges. În săptămânile ce au urmat, am relatat despre
incredibilul val de solidaritate dintre orașele și satele de aici și
echivalentele lor românești. Atunci am strâns povești fantastice, precum cele
povestite de Argelia, căreia i-am dat cuvântul prima oară atunci.
În martie 1991, plec cu ea într-un avion vechi de la Tarom. Nu chiar Aéropostale-ul lui Saint-Exupéry, dar aproape... Din start, este șocul unui țări care trăiește ca în urmă cu cincizeci de ani, din cauza penuriilor provocate de politicile stupide ale regimului Ceaușescu. Mă regăsesc, printre altele, în orfelinatul gigant (mammouth) din Târgu Ocna. Sosirea unui camion cu ajutoare este percepută ca o zi de sărbătoare. Cu toate acestea, cred că copiii au nevoie la fel de mult de afecțiune cât au nevoie de hrana pe care o trimitem, menită să completeze o alimentație săracă și monotonă.
Printre primele cuvinte de română pe care le-am învățat: „pup” (sărut). Trebuie să ne cufundăm în limbă ca să comunicăm cu ei. Bine, semănă cu latina, pe care am studiat-o la liceu. Ajută!
Am introdus ritualuri, tradiții nemaivăzute. Crăciunul și Paștele sunt sărbătorite anual, la fel ca zilele de naștere. Totul este documentat prin numeroase fotografii oferite participanților, în amintire. Am creat o rețea de corespondență cu familii elvețiene. Legături care s-au dovedit durabile pentru unii.
Un moment, în special, îmi revine
în memorie: eclipsa solară din august 1999. Nu eram la „Festa degli „Viticultori,
dar în curtea acoperită de la Târgu Ocna, plină de copii,
fascinați de fenomenul care se desfășoară sub ochii lor. Un adevărat curs de
științe, în afara clasei! Trebuie să avem grijă să își păstreze ochelarii de
protecție. În zilele precedente, a trebuit să golim mai multe magazine ca să
avem suficiente perechi. După aceea, plecăm cu cei mai mici să mâncăm
înghețată. Se îndoapă cu bucurie. Vânzătorul își face și el ziua!
În fond, cuvântul care caracterizează cel mai bine ceea ce am trăit în România este partajul / împărtășirea. Împărtășim bucurie și tristețe. În primăvara lui 1991, în ajunul Paștelui, asist la prima mea înmormântare ortodoxă. Un copil de la orfelinat, decedat accidental. Sicriul deschis, conform tradiției, este acoperit de garoafe, oferite de toți copiii.
Împărtășire și prietenie și cu adulții, în jurul meselor festive. Degustăm faimoasa țuică (de consumat cu moderație!!!). Ospitalitatea românească nu este un mit. Prin grația relațiilor care se adâncesc cu unul sau cu altul, aflăm ceva mai mult despre ce a fost viața – sau mai degrabă supraviețuirea – de zi cu zi, într-una dintre cele mai dure dictaturi de dincolo de Cortina de Fier. Povești sau glume, cu un puternic parfum de umor negru și absurd.
La momentul bilanțului, îmi dau seama că experiența acumulată în cadrul activităților Espoiroumanie a fost, într-adevăr, o adevărată școală a vieții. Chiar dacă, în timp, m-am îndepărtat oarecum de ea, nu am regretat niciodată că am făcut parte din ea. M-a făcut să cresc și să mă maturizez…
Martine ROCHAT
Jurnalistă și membră a comitetului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu