Hello everyone! Io vreau anticipate! Hâc! Că mi-o fost bine cu anticipate. m-am simțit bărbat puternic alfa. Am mai tras o dată . Am trăit în adolescență vreo câteva experiențe dintr-astea penibile, cu ejaculare precoce, ante portas, excepționale, pe care le-am tot visat aproape șaijdeani, degeaba. Nu s-or mai repetat.
Poate că aduceți și niscai popi. să dea cu agheasmă.
Dacă-mi crește tensiunea când dau
peste o globulă lirică rătăcită în sângele meu
par un semn de exclamație în alergare printr-o viață de om
și mă amăgesc că aș fi un prădător de sentimente
lacom posesiv plin de furie
un moft biologic
ultimul exemplar dintr-o specie pe cale de dispariție
nu din ăla drăguț ci unul bătrân și prost care încă
mai tânjește la lună ca și cum undeva l-ar aștepta un zeu
altcineva decât moartea
la final se cuvine să scriu scena aceea
când am dat de pământ
cu oglinda care atât de frumos
reflecta
Patul tău de forma geometrică a iubirii
cuibăriți trăgeam de cearceaf ca
de o scuză păcătoasă
Doar acolo eram eu teama ta de singurătate
Doar acolo erai tu teama mea de singurătate
Și apoi golul valea
la volumul fragil pe care n-am să-l mai termin vreodată
Dacă pe tine nu te mai am
ce vezi nu e o vrabie
e un șezlong din coarne de inorog dacă ai
curaj așază-te pe el și vei levita fără grija zilei de mâine
spre poveștile pe care le mai are de spus
nu-l întreba unde vrea să moară dacă moare
pasărea fără aripi e tot în vârful catargului cu tricolor
conținutul lui sprijinit pe tine
Unde să fugă? unde să se retragă?
ai să-l mângâi ca pentru ultima oară
și-ai să-i mai dai o temă pentru acasă
să scrie ce-a vrut să spună autorul de peste mări și țări
ascuns sub pălăria cu boruri largi
poate ai să-l și săruți de la revedere
va fi un adio fericit ca-n filmele siropoase
și mult mai târziu în slow motion
vei simți că te doare
el nu e decât o copie voalată după dilematica pipă a lui magritte
care nu era ustensila aceea de fumat
ci însuși fumul și umbra lui mirosind a musk
și a lavandă de franța
parfumul acela scump care naște povești nemaiauzite
cu îndrăgostiți pe viață și pe moarte
scornite de artizanii de vorbe
Bacău, sâmbătă, 7 iunie, anul de grație curent, ora 18. Termometrul se topea singur de rușine la 36 de grade, iar evenimentul literar al verii (și, în mod realist, al ultimilor doi ani) se consuma încet și febril în salonul-pivniță (viitoarea stație centrală de metrou) de la restaurantul Valhalla – un loc cu ambiții mitologice și ventilatoare cu ambiții... ratate.
Scena e simplă, dar demnă de cronica eternității: șase spectatori (fără numărare dublă, am verificat), o carte masivă de 575 de pagini și o atmosferă de luptă intelectuală închegată între o halbă de bere și un papanaș cu alură de zgârie-nori.
Cartea lansată – o bijuterie istorică și jurnalistică – este transpunerea interviurilor făcute acum 30 de ani de Viorel Ilișoi cu legendarul, temutul și cu greu de domesticit poet Cezar Ivănescu. Un personaj despre care criticii spun că era fie „o flacără vie a literaturii”, fie „o grenadă cu peniță”. Sau ambele, în funcție de starea vremii.
Lipsa publicului a fost explicată cu demnitate și umor bacovian. „Greva de la metroul băcăuan”, deși metroul nu există, a fost prima cauză enunțată. Au urmat întârzierile tramvaielor-fantomă, războiul din Ucraina, și, bineînțeles, influența somnoroasă a geniului bacovian, care ar fi soptit intelectualilor locali: „Nu te duce, e cald, e sâmbătă, lasă-i pe alții...”
În fața acestor obstacole mitologice, Viorel Ilișoi a pășit între cele șase scaune ocupate cu zâmbetul omului care știe că e mai greu să scrii o carte bună decât să umpli o sală. A povestit cu vervă cum a născut acest tom înspăimântător de gros, cum a supraviețuit explozivității lui Ivănescu și cum a scos, la final, o operă de o densitate rară, din categoria „citit doar cu carnet de pilot de test”.
Criticul Adrian Jicu, prezent și el, a strălucit. A avut remarci sclipitoare despre carte, despre autor, despre Ivănescu și despre viață în general. A spus, printre altele, că volumul „nu e pentru toată lumea, dar e pentru toți cei care merită să-l citească”. A fost aplaudat politicos de cei prezenți – un public rafinat și disciplinat, aflat la doi pași de bucătăria restaurantului.
Poetul județean Val Mănescu a apărut ca un personaj dintr-o baladă carpatină: cu bastonul său celebru, având capul lui Garibaldi în vârf (după unele surse, bastonul are mai mult caracter decât un întreg consiliu local). A dăruit autorului propriul său volum, intitulat Mai mult decât atât, probabil referindu-se la faptul că au fost chiar șapte spectatori, nu doar cinci, cum se vehicula în mod insidios pe internet de câte unii dintre așa-zișii scritorași absolut locali, atinși de virusul pizmei.
A urmat momentul festiv: parcimonios, autorul a oferit câteva autografe, apoi s-a băut bere, s-au împărțit coaste și șnițele de porc ca-n vremurile bune, iar Ilișoi a făcut cinste din banii editurii, arătând un patriotism gastronomic de necontestat. Atracția serii a fost, însă, papanașul, simbol al grandorii actului de creație. Cu sos de vișine, spumă de lapte și căpșuni, înălțat la o înălțime de 26,5 centimetri, a fost admirat, pozat, și în cele din urmă, devorat – un simbol al literaturii române: greu, dulce, opulent și... trecător. S-a strigat în cor: Cinste lor, cinste lor, Cinste bucătarilor!, conduși cu cu pricepere de Domnul Dudu Timofte, șeful totalitar al stabilimentului vikingilor băcăuani. Entuziamul intelectual a depășit în forță și amplitudine lacrimile și durerea consumatorilor aflați pe terasă care urmăreau la televizor cum, după ce ne-au luat petrolul, gazele și pădurile, austriecii ne dădeau și o bătaie istorică la fotbal. Printre vaiete și înjutături neaoșe, încărcate de metafore poetice, unul dintre bahicii consumatori a emis strigătul de luptă și îmbărbătare al românilor: Am înfrânt, fraților!
La final, s-au rostit cuvinte mari: „Am salvat onoarea literară a Bacăului!” A urmat o strângere solemnă de mâini, un schimb de promisiuni vagi despre „următoarea dată” și o retragere demnă, în stilul batalioanelor culturale de odinioară.
Bacăul a mai bifat o seară eroico-literară. Chiar dacă metroul nu circulă și tramvaiele nu există, spiritul lui Ivănescu și papanașul de 26,5 cm vor rămâne în legendă.
Am deprins cu greu meșteșugul supraviețuirii
în delicata
simpatica junglă umană
deși
( abia acum am aflat )
- eram destinat să fiu artist emerit al iubirii
- să inventez sărutul armonios cu motive circulare
- să mă războiesc cu forțele speciale de introspecție
în pata de sânge
Astea erau așteptările nației
în ceea ce mă privește
până la urmă
auzind zarva unei petreceri
m-am complicat cu o simplă iubire
trist că mâine mai moare un copac
cu numele meu pe marginea drumului
dar află că
încă plutesc
pe coverta cu urme de caracatiță
gata să mă sufoce cu îmbrățișări submarine
luându-ți urma după aroma de ciocolată
apăs pe reset să șterg versul spontan
în regim de urgență și odată cu ea
pata de sânge
