Moto: Corectezi un om deştept, el va deveni şi mai deştept. Corectezi un prost, el va deveni duşmanul tău - Albert Einstein
TEXTUL
Textul lui Laurenţiu Budău, (actor la Teatrul de Animaţie din Bacău, cu precare antecedente dramaturgice) e, dacă-l luăm la analizat, o înşiruire de momente din capodopera Hamlet, repovestite cum poate el de un gropar în dialog cu un nevăzut ucenic. Iată ce declară însuşi autorul, în prezentarea spectacolului despre creaţia sa: Cu exact un an în urmă, terminasem de scris o monodramă special destinată mai junelui meu coleg Tiberiu Gabor-Bitere, pe care i-am şi dăruit-o de altfel. Eram mai mult decât convins că şi acest text va avea soarta celorlalte „cadorisiri” şi cumva şi uitasem de el până când, acum vreo câteva luni în urmă, Tiberiu mi-a spus hotărât că vrea să se apuce să-l facă. Nu singur, ci împreună cu mine. L-am avertizat părinteşte şi ferm, încă de la început, că „groparul” îi va testa toate capacităţile de inteligenţă, comunicare, transmisie, emoţie, rezistenţă şi supravieţuire pe scenă (chiar am şi inventat noţiunea de circ-invers); că în acest one-man-show totul este pe muchie de cuţit, că n-are nicidecum şansa să iasă un spectacol călduţ.
Ideea de a trata din perspectiva groparului întâmplările de la castelul Elsinore este interesantă, deşi nu e nouă. Recent am văzut Uciderea lui Gonzago de Nedealko Iordanov, în regia lui Dumitru Lazăr Fulga, un spectacol inteligent şi solid de teatru în teatru, pornit de la transfigurarea aceleiaşi tragedii, Hamlet, într-o viziune al cărei nou mobil e unul de actualitate, anume abdicarea destinului creator în confruntarea cu forţa politică. Subiectul, tratat cu seriozitate şi profesionalism atât de autorul textului, cât şi de către directorul de scenă, este un motiv de meditaţie pentru cei aflaţi în sală.
Din păcate, Eu i-am îngropat pe Hamneţi, eu l-am îngropat pe Gahudius este un monolog pe o singură notă, presărat cu, le-aş zice, ghiduşii limbistice, ca să păstrez stilul autorelui. Domnia sa recurge, ca să demonstreze că are umor, la acrobaţii verbale de nivelul celor care fac deliciul copiilor de 4-5 ani, sau al celor cu probleme mintale. Hamlet nu e Hamlet, e Hamnet, la plural, Hamneţi. Ha, ha, ce-am mai râs. Nici Ofelia nu-i Ofelia, iar Claudius e, nici mai mult, nici mai puţin... Gahudius. Le atribuie porecle, ca să se râdă spectatorul. Că doar de-aia vine la teatru, ca să se râdă. Stâlcirea numelor arhicunoscute din tragedia lui Shakespeare este marea găselniţă a textierului care, în calitate şi de regizor atotstăpân pe această reprezentaţie, dovedeşte calităţi umoristice care, din nefericire, nu provoacă decât rictusuri de uimire.
Finalul apologetic al textului este de-a dreptul cutremurător. Iscusitul dramaturg pune în gura personajului- gropar invitaţia de ne grăbi să intrăm în cavou, muritori fiind, şi ne adresează o întrebare profundamente filosofică: Ce mai căutaţi aici?
Iaca, domnule, nici noi nu ştim.
REGIA
Concepţia regizorală pune la grele încercări inteligenţa şi răbdarea spectatorului. Spectacolul debutează cu un foarte lung comunicat în limba engleză, difuzat, chipurile la radio BBC, din care, cu engleza mea schioapă am priceput, dar nu sunt sigur, că e o mare ştire şi anume că, într-un oraş din România la festivalul One man show va fi prezentată o piesă senzaţională! Nu m-am dumirit de ce sunt obligat să vin cu dicţionarul englez-român la teatru ca să înţeleg ce vrea autorul.
La deschiderea cortinei, ni se arată o construcţie interesantă, acoperită cu o pânză care palpită în ritmul unor vorbe greu inteligibile din sală. Când groparul monologhist dezvăluie structura, realizăm că este o criptă funerară, un cavou în care se sapă groapa celui care urmează să fie asasinat. Dar, până atunci, e cale lungă, căci groparul Tiberiu Gabor-Bitere are de povestit, - punând în viaţă intenţiile dirijate ca pe vremuri de instructorii de brigăzi artistice sau montaje literare pentru amatori ale regizorului - dându-se de ceasul morţii, acompaniat în exces de jocuri de lumini, de efecte sonore agresive, cu Incursiuni repetate în sală care bagă publicul în sperieţi.
INTERPRETAREA
Cu tot excesul de zel, one show man-ul are o rezistenţă fizică redutabilă. Vreme de aproape 80 de minute, aleargă în picioarele goale, se zbate, urlă, râde, plânge, se târăşte, se alintă, dă ordine şi transpiră abundent, într-un tur de forţă remarcabil fizic, dar, din păcate nu şi emoţional. Vocea excelentă îi permite să ţipe aproape tot timpul, forţând stentorial nuanţe greu de perceput, într-un ritm infernal care prejudiciază receptarea vorbelor de către public.
Nu prea se poate vorbi despre nuanţare, deoarece actorul pare să aibă probleme cu înţelegerea şi reflectarea textului pe care-l purjează, într-un ritm enervant, preocupat parcă doar de nivelul sonor al cuvintelor, în pofida efectului lor emoţional. Intenţiile de pantomimă, de altminteri lăudabile, sunt deseori lamentabile, cu siguranţă că n-a văzut vreodată un show Marcel Marceau sau măcar Radu Gheorghe, ale căror mişcări, îndelung studiate, au graţie, sens, expresivitate şi valoare emotivă.
Dar, dacă ţinem cont că, domnul Bitere, la rându-i, este şi el actor la teatrul pentru copii, îi înţelegem şi lacunele şi excesele. Dac-ar fi empatic, ar înţelege şi el că Eu i-am îngropat pe Hamneţi, eu l-am îngropat pe Gahudius este un spectacol pentru oameni maturi.
La spectatorii-copii, ridici tonul ca să-i faci atenţi sau să-i impresionezi.
La oamenii maturi ţipi doar când îi urăşti.
Spectacolul are însă o calitate indiscutabilă: e lung cât o zi de post.
Valentin Silvestru avea o vorbă: Ce se taie nu se fluieră.
PS. Aud că Eu i-am îngropat... urmează să reprezinte Bacăul la BACĂU FEST MONODRAME, luna viitoare. Mai bine deloc, decât cu versiunea pe care-am văzut-o aseară la Teatrul Municipal Bacovia.
Oameni buni, ştiţi cine mai concurează? Cu ce spectacole? Ia vedeţi oleacă. Poate vă vine gândul ăl bun.
Mai bine spectator, decât concurent.
Mai bine spectator, decât concurent.
