Un fel de dizidenţă: VISÂND O CORABIE

    Primele două ediţii ale Festivalului Naţional al Culturii şi Educaţiei Socialiste (1977 şi 1979) s-au desfăşurat sub denumirea “Cântare României”. Propagandiştii au botezat cea mai amplă manifestare ideologică din istoria ţării după titlul celebrului poem în proză al lui Alecu Russo, “Cântarea României” - a cărui primă versiune a fost publicată în numărul unic al revistei „România viitoare", în 1850, la Paris, cu o Precuvântare semnată de Nicolae Bălcescu. Doar că, activiştii culturali ai propagandei de partid, ca să nu fie acuzaţi că plagiază un transfug la Paris şi, pe deasupra şi cu un nume cosmopolit (auziţi, tovarăşi, Russo, cu doi de s, ăsta nici nu-i român, e rus sub acoperire!) şi-au zis că e cazul să-şi aducă o contribuţie personală şi au eliminat articolul “a”. Cântarea a ajuns “cântare”, pluralul de la substantivul cântar.

    Poporul, miştocar de felul lui, adus deseori cu japca pe scenele căminelor culturale, a găsit repede de cuviinţă să ironizeze titulatura “marelui festival” - menit să-l lustruiască pe marele cârmaci - şi, inspirat de lozincile la modă “Patriei mai mult cărbune!” sau “Comunismul - viitorul de aur al Românei!”, oamenii, convocaţi la activităţi culturale de care n-aveau niciun chef,  îi ziceau festivalului “Terezii României”, “Balanţe României”, Cumpene României” sau “Bascule României”. Abia pe la ediţia a treia a festivalului “Cântare României”, activiştii de partid s-au prins că lumea normală la cap ia în batjocură “uriaşa manifestare de forţe creatoare a poporului român”, şi au hotărât să pună capăt bancurilor care circulau prin culise adăugând a-ul la cântare, ca să fie clar că-i vorba despre cântec şi nu despre obiectul cu care se face cântărirea.

    În aprilie 1983, după o gestaţie de mai bine de un an, apărea sub egida Consiliului Judeţean al Sindicatelor Bacău, o carte de 125 de pagini care conţinea creaţii poetice ale membrilor Cenaclului Artelor de la Casa de cultură “Vasile Alecsandri”.

Elegant pentru acele vremuri, volumul cuprindea un capitol de poezii despre ţară (23 de pagini) şi un generos spaţiu liric în care figurau poeme semnate de Victor Munteanu, Viorel Savin, Ioan Enea Moldovan, Cornel Galben, Ernest Gavrilovici, Dan Gavrilovici, Nicolae Mihail, Dan Nicodim, Silvia Munteanu. (Eu am un grupaj de opt poeme de dragoste şi semnez grafica de copertă.) Extraordinar pentru epoca aceea, nicăieri într-o carte care apărea sub emblema Festivalului “Cântarea României” nu se regăseşte numele “Marelui Cârmaci”.  

    Am ales împreună cu Petru Cimpoeşu - desemnat să facă selecţia şi prezentarea cărţii - titlul volumului. După îndelungi discuţii şi meditaţii, am optat pentru “Visând o corabie”, (titlul unui poem al Silviei Munteanu, aluzie ironică la sloganul zilei care era “Comunismul, visul de aur al omenirii!”, dar şi la metafora “cârmaciului” care ducea corabia României către un viitor măreţ, scornită de Zaharia Stancu: Mândră corabia, meşter cârmaciul! . 

    Băi, dracilor, vă mănâncă chielea? Dacă se prind ăştia de la secu, ne ia dracu’ şi pe noi, şi pe voi!

Două poeme de Val Mănescu (1983)

Supervizorii de la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă, Constantin Donea şi Aurica Paşcanu, care dădeau viza pentru ce se edita în Bacău, au sesizat cinismul ironiei:

     Paradoxal, deşi fără niciun mesaj ideologic, fără osanalele închinate lui Nicolae Ceauşescu absolut obligatorii la ora aceea pentru orice text tipărit, cartea a trecut de orice cenzură, a apărut în 3 000 de exemplare, a fost distribuită gratuit în biblioteci şi prin şcoli şi, dac-ar fi reeditată, ar fi un câştig pentru istoria literară a Bacăului.