SALVAREA OMENIRII

La o selectă adunare culturală, unde invitatul a vorbit, printre altele, şi despre fenomenul de  non-umanizare a epocii contemporane prin agresiunea tehnologiei asupra fiinţei umane, o tânără s-a gândit să întrebe care ar fi soluţia prin care generaţia ei să reziste în faţa dependenţei de device-urile la modă şi să-şi păstreze, totuşi, minunatele şi purele trăsături omeneşti, în principal, sentimentele. I s-a dat un răspuns sibilinic, pe care-l va mesteca trei zile până la renunţare.
Am fost tentat să dau eu o soluţie mai simplă, pe înţeles şi la îndemâna oricui, dar nu era cazul să mă bag în vorbă (dată fiind asistenţa academică înconjurătoare şi plină de respect pentru actul cultural în desfăşurare).
Am ţinut cu mare efort în mine diavolul care mă-mpungea să strig: Fato, faceţi dragoste cu smartfoanele închise! Şi folosiţi prezervative de calitate. Asta, zic, e salvarea omenirii.  

Un fel de dizidenţă: VISÂND O CORABIE

    Primele două ediţii ale Festivalului Naţional al Culturii şi Educaţiei Socialiste (1977 şi 1979) s-au desfăşurat sub denumirea “Cântare României”. Propagandiştii au botezat cea mai amplă manifestare ideologică din istoria ţării după titlul celebrului poem în proză al lui Alecu Russo, “Cântarea României” - a cărui primă versiune a fost publicată în numărul unic al revistei „România viitoare", în 1850, la Paris, cu o Precuvântare semnată de Nicolae Bălcescu. Doar că, activiştii culturali ai propagandei de partid, ca să nu fie acuzaţi că plagiază un transfug la Paris şi, pe deasupra şi cu un nume cosmopolit (auziţi, tovarăşi, Russo, cu doi de s, ăsta nici nu-i român, e rus sub acoperire!) şi-au zis că e cazul să-şi aducă o contribuţie personală şi au eliminat articolul “a”. Cântarea a ajuns “cântare”, pluralul de la substantivul cântar.

    Poporul, miştocar de felul lui, adus deseori cu japca pe scenele căminelor culturale, a găsit repede de cuviinţă să ironizeze titulatura “marelui festival” - menit să-l lustruiască pe marele cârmaci - şi, inspirat de lozincile la modă “Patriei mai mult cărbune!” sau “Comunismul - viitorul de aur al Românei!”, oamenii, convocaţi la activităţi culturale de care n-aveau niciun chef,  îi ziceau festivalului “Terezii României”, “Balanţe României”, Cumpene României” sau “Bascule României”. Abia pe la ediţia a treia a festivalului “Cântare României”, activiştii de partid s-au prins că lumea normală la cap ia în batjocură “uriaşa manifestare de forţe creatoare a poporului român”, şi au hotărât să pună capăt bancurilor care circulau prin culise adăugând a-ul la cântare, ca să fie clar că-i vorba despre cântec şi nu despre obiectul cu care se face cântărirea.

    În aprilie 1983, după o gestaţie de mai bine de un an, apărea sub egida Consiliului Judeţean al Sindicatelor Bacău, o carte de 125 de pagini care conţinea creaţii poetice ale membrilor Cenaclului Artelor de la Casa de cultură “Vasile Alecsandri”.

Elegant pentru acele vremuri, volumul cuprindea un capitol de poezii despre ţară (23 de pagini) şi un generos spaţiu liric în care figurau poeme semnate de Victor Munteanu, Viorel Savin, Ioan Enea Moldovan, Cornel Galben, Ernest Gavrilovici, Dan Gavrilovici, Nicolae Mihail, Dan Nicodim, Silvia Munteanu. (Eu am un grupaj de opt poeme de dragoste şi semnez grafica de copertă.) Extraordinar pentru epoca aceea, nicăieri într-o carte care apărea sub emblema Festivalului “Cântarea României” nu se regăseşte numele “Marelui Cârmaci”.  

    Am ales împreună cu Petru Cimpoeşu - desemnat să facă selecţia şi prezentarea cărţii - titlul volumului. După îndelungi discuţii şi meditaţii, am optat pentru “Visând o corabie”, (titlul unui poem al Silviei Munteanu, aluzie ironică la sloganul zilei care era “Comunismul, visul de aur al omenirii!”, dar şi la metafora “cârmaciului” care ducea corabia României către un viitor măreţ, scornită de Zaharia Stancu: Mândră corabia, meşter cârmaciul! . 

    Băi, dracilor, vă mănâncă chielea? Dacă se prind ăştia de la secu, ne ia dracu’ şi pe noi, şi pe voi!

Două poeme de Val Mănescu (1983)

Supervizorii de la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă, Constantin Donea şi Aurica Paşcanu, care dădeau viza pentru ce se edita în Bacău, au sesizat cinismul ironiei:

     Paradoxal, deşi fără niciun mesaj ideologic, fără osanalele închinate lui Nicolae Ceauşescu absolut obligatorii la ora aceea pentru orice text tipărit, cartea a trecut de orice cenzură, a apărut în 3 000 de exemplare, a fost distribuită gratuit în biblioteci şi prin şcoli şi, dac-ar fi reeditată, ar fi un câştig pentru istoria literară a Bacăului.

Găinile intelectuale

  Gerul Bobotezei. Cele trei găini şi domnul cocoş arată ca nişte ciori zgribulite. Nici nu mai cârâie a salut când le duc de mâncare.

  - Băi Vasile, tu care-ai avut toată viaţa orătănii, ia zi-i, cam la câte grade sub minus îngheaţă găinile?
  Pentru cine nu ştie, prietenul meu Vasile e un celebru personaj din Cartier, care, pe vremuri avea doi cai albi uriaşi şi o căruţă cât un tir cu care aducea lemne din păduri. Când era vreun deal de urcat şi caii nu mai puteau trage căruţa cu buşteni, Vasile îi dezlega, îi punea pe încărcătură şi se-nhăma el în locul lor. Decând nu mai e voie cu atelajele pe şosele, Vasile a vândut caii şi căruţa şi s-a apucat de comerţ cu maşini. Nici păsări nu mai creşte şi nici alte animale, cică nu rentează. De Crăciun taie porc cumpărat de prin satele vecine.
  - Bătrâne, io n-am prea pomenit să-ngheţe găinile. Când aveam păsări, le ţineam într-un şopron la temperatura ambientală, minus 20 - 30, cât o fi fost. Da n-am găsit niciuna ţeapănă de frig. Doar alea din congelator.
 - Băi, da mi-e milă de ele, stau ca proastele-n zăpadă şi nici nu mănâncă, ce să mai zic de ouă.
 - Ce să spun? Ale mele se ouau şi erau vioaie, da na, erau găini de ţară. Ale tale-s de oraş, mai intelectuale, mai romantice, deh

...