UZINA DE ARTĂ

Dragoş Burlacu, Simona Nastac şi Arh. Constantin Gorcea

Cea mai recentă expoziţie personală a pictoruluii Dragoş Burlacu, intitulată inteligent “Nu mă doare nimic, doar lipsesc”, vernisată la 13 mai în Centrul cultural “Uzina de apă” de curatoarea Simona Năstac, mi-a schimbat radical şi părerea despre fosta capitală moldavă. Într-un spaţiu insolit, lucrările dedicate programatic fenomenului DADA - care vor fi itinerate şi în Bacău cu ocazia celei de-a doua ediţii a Forumului de arhitectură MOLDOVA REPER 2030, organizat în 10-11 iunie de Ordinul Arhitecţilor din România Filiala Bacău - exprimă stări de spirit generate de creaţia lui Tzara. N-au fost prea multe vorbe. Nici nu era nevoie. Prea elocventă era relaţia între tablourile aşezate pe lângă zidurile gri şi subsolul unei fabrici de apă construite acu o sută de ani.

Mi-a devenit deodată foarte dragă Suceava, un loc pe care-l ştiam prăfuit, cu străzi şi clădiri anapoda, fără mari performanţe culturale. Îl cutreierasem în urmă cu cinci şase ani când mă grăbisem să-mi termin repede treburile şi să plec, dezamăgit de peisajul sărăcăcios şi neîngrijit, dar, mai ales de atmosfera de târg nenorocit în care nu se întâmplă nimic.

Mai întâi, pentru cine nu ştie, nu de mult, Uzina de apă, punctul nodal al conductului care dirija în oraş apa şi canalizarea încă din 1912, un ansamblu de clădiri neutilizate de prin 1960, dar cu o importantă valoare istorică, sentimentală şi arhitectonică, a fost transformată radical printr-un inteligent şi inspirat proiect, coordonat de Ordinul Arhitecților din România, filiala Nord-Est, în “Centrul de arhitecură urbană, cultură şi peisaj”. Ambiţia inimosului arhitect Constantin Gorcea s-a transferat tuturor celor care s-au zbătut să creeze, dintr-o clădire aflată într-o avansată stare de degradare și cu probleme de structură, practic o ruină uitată de toți, într-un spațiu expozițional sui generis, prevăzut la etajele superioare cu elegante birouri, sală de conferințe și documentare. Un obiectiv care păstrează linia clasică a arhitecturii industriale de la începutul secolului XX şi-i conferă alura culturală contemporană pe care multe din imobilele decedatei economii româneşti ar merita-o.

De altfel, conducându-ne prin oraş la ceas de noapte, dl. Gorcea mărturisea pasiunea de a pune în valoare tot ce merită să fie păstrat, iar asta am putut vedea şi la Muzeul excepţional renovat cu 17 milioane de euro (bani accesaţi), la Cetatea Sucevei, la Sediul Consiliului Judeţean, la modernul Iulius Mall (în clădirile unui mare combinat socialist, redefinite în mod radical prin soluţii arhitectonice unice în România) sau în proaspăt renovatul Centru Civic.

Arhitectul, nu degeaba presedinte al filialei Nord Est a Ordinului Arhitecţilor din România, tot vorbea despre “spaţiul social” şi, pe măsură ce descopeream cu uimire şi invidie cum s-a transformat peisajul urban sucevean în doar câţiva ani, îmi imaginam lupta lui cu opacitatea şi inerţia birocratică specifică administraţiilor româneşti, imensa energie persuasivă de care au nevoie visătorii ca să-şi impună proiectele şi să le asigure admisibilitatea la banii Europei.

Şi, ca să nu uit de unde-am plecat, Centrul de arhitectură cultură urbană și peisaj ”Uzina de Apă” este un spațiu dedicat creației artistice contemporane, găzduind frecvente manifestări plastice, literare, teatrale sau muzicale. Cu semnificaţii istorice, tehnologice şi arhitecturale deopotrivă, Uzina readuce rezervoarele în viața orașului și a regiunii, prin acțiuni, dialog și dezbateri de idei care recrează un spaţiu social care să inspire comunitatea. Acum, în loc de apă, “Uzina” debitează fluide de cultură.