IA SĂ VISĂM: PASAJ SUBTERAN ÎN FAŢA CATEDRALEI

            Un grup de arhitecţi băcăuani a supus atenţiei consilierilor băcăuani în şedinţa din 18 februarie 2015 proiectul unui pasaj subteran care ar rezolva mai multe probleme de urbanism cu care ne confruntăm de ani de zile.
             Cum vedeţi din desenele pe care vi le prezint în premieră, în perimetrul cuprins între Catedrala ortodoxă, clădirea Buena Vista, Parcul Trandafirilor şi Hotelul Moldova, cei mai valoroşi arhitecţi ai urbei au gândit remodelarea stradală şi ambientală a intersecţiei dintre străzile Unirii, Bacovia, Mihai Viteazu, unde acum se află un sens giratoriu incomod, mărginit de spaţii meschine şi imposibil de armonizat din punct de vedere estetic şi funcţional.

              Este, de fapt, reactualizarea unor discuţii mai vechi despre necesitatea stringentă a unei zone pietonale generoase, care să răspunde normelor europene privind spaţiile pietonale din centrul marilor oraşe şi, totodată fluidizarea circulaţiei înspre şi din trei direcţii principale de acces rutier.
            În principiu, au explicat arhitecţii Constantin Amâiei şi Doru Anghel, rezolvarea ar fi construirea unui pasaj rutier subteran, în care se regăsesc, în imaginaţia lor şi a noastră,  pe lângă o parcare cu câteva sute de locuri, şi puncte comerciale. La suprafaţă, ar urma să se amenajeze o elegantă platformă pentru pietoni, cu gradene şi bănci, utilă şi pentru marile manifestări culturale.
             Realizarea ansamblului arhitectonic ar fi posibilă însă, cu condiţia ca Primăria şi Consiliul Local să achiziţioneze clădirea hotelului Moldova, în prezent fără utilitate, şi să o reamenejeze pentru nevoile unei Primării de secolul 21, aşa cum merită Municipiul Bacău.                        Din discuţiile cu urbaniştii, am tras concluzia că, pentru un local nou, nu prea costisitor, amplasat central şi cu posibilităţi excelente de amenajare a birourilor fără mari costuri, hotelul Moldova ar fi cea mai agreabilă soluţie.
             Ar fi, astfel, concentrate într-un singur loc zonele de interes permanent a cetăţenilor (administraţia locală, impozite şi taxe, poliţia locală, etc) aflate acum în spaţii meschine, insalubre şi nefuncţionale.
              Pentru transformarea acestui vis în realitate, calcule preliminare arată că ar fi nevoie de alocarea de la buget, sau poate din fonduri europene, a unei sume de circa 6 milioane de euro. Pentru capitolul sport, bugetul aprobat prevede o sumă de 3,5 milioane euro!!!
           


Cu nişte constructori de ispravă - şi de ăştia, slavă Domnului, avem în Bacău, cu nişte contracte de execuţie serioase, fără şpăguieli şi alte interese, în 2-3 ani de deranj, am putea circula ca la Paris (pasajul subteran de la Defence), sau Londra (zecile de tunnels underground, unele funcţionale din secolul 18). La urma urmei, de ce nu???

Că proiectul este realizabil, o dovedeşte interesul pe care l-a manifestat majoritatea consilierilor destupaţi la cap. Iar eu refuz să cred că ar fi vreunul altfel printre înţelepţii care hotărăsc soarta oraşului meu.    

A, şi încă ceva. N-aveţi voie să muriţi până la vară, când sunt gata gropile la noul, minunatul şi încăpătorul cimitir subteran Sărata, unde nu-i durere şi nici întristare.

ŞI COPIII RÂD CÂTEODATĂ

A fost mai linişte ca niciodată în sala Teatrului Bacovia, plină ochi de ţânci, la premiera spectacolului Regele mincinoşilor a secţiei de animaţie a teatrului de dramă din Bacău. . N-au fost hohote de râs în cascadă, dar am văzut feţe amuzate de copii foarte atenţi să nu scape sensul vreunei replici şi concentraţi să descopere printre minciunile gogonate ale concurenţilor care-şi dispută postul de şef suprem al mincinoşilor vreuna care le-ar putea aparţine sau la care încă nu s-au gândit. Semn că mesajul spectacolului „Regele mincinoşilor” a fost clar şi pe înţelesul puştilor.

Orice minciună copilărească e o poveste, iar poveştile nu-s niciodată îndeajuns. Căci nu-i copil să nu fi spus în viaţa lui o minciunică, fie ea cât de mică şi, de aceea, parcă i-am simţit pe spectatorii cei mici cu musca pe căciulă, oarecum miraţi că există cineva care le ştie micul secret.   

            Un text fără complicaţii filosofice, în aparenţă simplu,  scris şi pus în scenă de mereu surprinzătorul Geo Balint,  le zgândăre picilor imaginaţia şi inteligenţa cu care îşi născocesc visele, le provoacă bucuria cu care îşi clădesc lumea lor proprie, cea mai bună dintre lumi, mobilată cu jocuri şi ghiduşii. Magia scenei le arată copiilor că adevărurile valabile în micul lor univers interior,  născocite în joacă, lumea aceea luminată de candoare unde plouă cu bomboane şi baloane de săpun, există aievea doar la Teatru.

Dând drumul robinetului cu gaguri, într-o complicitate simpatică, protagoniştii îi invită pe cei mici să se lase antrenaţi într-un basm feeric, cu un fin tâlc subliminal. Mai întâi, pe antrenanta coloană sonoră a lui Ciprian Manta, în ritmuri de marş milităroase, îşi fac apariţia bufonul Gogo ( Laurenţiu Budău) şi soldatul Frantz (Mihai Chihaia). În aparenţă aventurieri fără vreun scop anume, cele două personaje capătă un sens după ce află de la simpatica Riţa-fetiţa (Adina Iftimie) că au nimerit în Ţara minciunilor, unde sunt copaci în care cresc borcane cu dulceaţă, iarbă sub formă de cartofi prăjiţi şi străzi pe care mişună purceluşi fripţi de-a gata, numai să-i mănânci. Hazlii, într-un permanent caraghioslâc unde improvizaţia n-are limite, facem cunoştinţă cu cei doi miniştri (Tiberiu Bitere şi Ion Coşa) care, într-un scheci distractiv, anunţă regulamentul concursului de gogoriţe la care participă, din plictiseală, însuşi Regele Siegfried - un personaj cu o gestualitate grotescă, interpretat impecabil de actorul Puiu Gheorghiu - punându-şi la bătaie demnitatea şi tronul. Apariţia neaşteptată a celor două pretendente la măritiş, una limbută (Alina Neagu) şi cealaltă mută şi urâtă (Mihaela Popa), conferă competiţiei mincinoşilor o miză suplimentară.

Reţeta spectacolului conţine comicării savuroase cu rădăcini din commedia dell arte, din popularele reprezentaţii Mărioara şi Vasilache, şi din comedia cinematografică bufă, drăgălaşe bombăneli şi îngânări alintate, cântecele vesele, totul cu măsură, totul cu graţia unei acuarele pastelate.

            Regele mincinoşilor este o poveste cu păpuşi vii – îi şoptea la ureche mamei un pici de vreo cinci ani, observând că personajele sunt îmbrăcate în veşminte fabuloase, viu colorate, ca în desenele animate de la televizor sau ca în jocurile sofisticate de pe display-urile tabletelor electronice.  Şi, pe bună dreptate, mare parte din valoarea spectacolului se datorează talentului şi debordantei imaginaţii a scenografei Rebecca Balint care, sub privirea experimentată a regizorului, inventează un spaţiu scenic fascinant,  cu o acurateţe cromatică burlescă, amintind marile carnavaluri.

E un spectacol construit cu bucurie şi cu tandreţe, la care trebuie să ne însoţim copii, pentru că îi iubim cu disperare, aşa cum sunt, cu minciunelele şi năzbâtiile lor, cu pasiunea lor pentru acadele şi zăpadă, cu hohotele lor de plâns sau de râs, cu gălăgia şi tăcerile lor cele aparent fără de motiv.

Dar, mai ales, pentru că Regele mincinoşilor îi poate face să simtă valoarea adevărului.