Odată, pe când eram în Elveţia, m-a invitat o prietenă la
restaurant. Mi-a zis: o să mâncăm ceva care-o să-ţi placă negreşit,
aşa cum te ştiu, explorator şi amator de nou. Numai să nu mă-ntrebi acum ce, vreau să fie o surpriză, promit că-ţi
spun când vine nota.
Maître d’hotel ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi ne-a adus
două platouri artistice, pe care tronau generoase porţii de carne albă,
decorate cu dungi roşii de nu ştiu-ce, bucăţele de mango, busuioc şi cu ceva frunze verzi , pe care le-am crezut
de pătrunjel. Am gustat cu prudenţă. O simfonie de senzaţii cântau papilele mele. Parcă era peşte,
dar consistenţa mă deruta. O fi viţeluş?
Poate ied. Sau cal. Ba nu, e prea delicată textura cărnii. Şi prea sofisticat
gustul. La fiecare îmbucătură încercam să ghicesc ce am în gură, dar simţul meu
gustativ dădea greş. Arome necunoscute, profunzimi neaşteptate,
nici prea dulci, nici prea sărate. Picant cât să nu-ţi incendieze epiglota. Câteodată,
simţeam ceva amăreală, imediat
compensată cu savoarea seminţelor de
floarea soarelui sau cu aciditatea confortabilă a fructului de goji. Sosul era
uşor astringent, ca să nu faci cancer. Savantlâcuri culinare franţuzeşti, mi-am zis. A fost al naibii de bun, mai ales după ce, la
urmă, mi-am clătit cavitatea bucală cu vin de Porto şi am scos pachetul de
Marlboro să-mi definitivez starea de fericire. Nu, mi-a spus doamna care mă
invitase, după carne de crocodil se fumează trabuc, nu ţigaretă. Şi mi-a întins
un Cohiba, aidoma celor din care încă pufăie Fidel Castro.
După ce-a pus
ochii pe un text excelent decupat din replicile scrise de Millo şi
Alecsandri, de fapt un joc deştept de cuvinte
şi replici inteligent pliate pe realitatea contemporană de către Cătălin
Ştefănescu şi (cum scrie pe afiş) cu ajutorul substanțial al lui Doru
Mareş, celebrul director de scenă Alexandru Dabija s-a pus pe treabă în teatrul din urbea
Bacăului.
Muncă la greu cu un colectiv de actori mai mereu pus în umbră
de regizori mediocri, în spectacole fade,
fără de strălucire. Dabija a reuşit să dea la iveală profunzimi bănuite şi mult aşteptate ale interpreţilor
băcăuani, să le înlăture provincialele frustrări, colorându-i frumos cu umor, ironie, firesc şi redându-le bucuria de a juca. A ieşit un spectacol de teatru eclatant, o
nebunie de simpatică şi armonioasă “prosteală”, mustind de imaginaţie, cu umor, cinism, sens şi mesaj. Un show colectiv dinamic, fără stridenţe,
impecabil dirijat, în care fiecare personaj îşi face rolul cu dăruire şi, mai
ales, cu desăvârşit talent. O reprezentaţie pigmentată armonios de momentele muzicale
live în care protagoniştii pun în operă complicatele partituri create de Ada Milea.
Conceput ca spectacol de echipă, ”Vârciorova. Carantină” nu are personaje
principale. Actorii, fie repatriatele cucoane supuse carantinei, fie
reprezentanţii forţei publice, fac roluri
ireproşabile şi au o forţă scenică impresionantă. Totuşi, primum inter pares, dintr-o cutie de
carton, iese remarcabilă, excepţională, prestaţia Șcubufloaiei – Firuţa Apetrei.
După ce-am văzut
spectacolul ”Vârciorova. Carantină”,
mi-a venit să aprind un trabuc. Maître Alexandru Dabija ştie să prepare carnea de crocodil.
Dar ce are Vârciorova cu Moldova?
Între 1864 și
1880, diverse căi ferate au fost construite în teritoriul numit pe atunci
Principatele Unite. Pe 1 septembrie 1865, compania engleză John Trevor-Barkley
a început construcția liniei București - Giurgiu. Această linie a fost deschisă
pentru trafic la 26 august 1869 și a fost prima linie construită pe teritoriul
românesc din acel timp.
În septembrie 1866 Parlamentul României a aprobat construcția unei linii de 915 km, de la Vârciorova în sud până la Roman în nord, trecând prin Pitești, București, Buzău, Brăila, Galați și Tecuci, toate orașe importante la acea vreme. Costul construcției era la acel timp de 270.000 de franci de aur pe kilometru și construcția a fost încredințată consorțiului german Strousberg. Linia a fost deschisă în mai multe faze - prima parte, Pitești - București - Galați - Roman, a fost deschisă la 13 septembrie 1872, iar partea Varciorova - Pitești pe 9 mai 1878. Linia Vârciorova - Roman a fost o parte importantă a infrastructurii feroviare române deoarece a făcut legătura între extremitățile regatului, fiind o conexiune importantă pentru călători și marfă între orașe importante ale Țării Românești și ale Moldovei.
Notă: Un afiş de Viorel Cojan
În septembrie 1866 Parlamentul României a aprobat construcția unei linii de 915 km, de la Vârciorova în sud până la Roman în nord, trecând prin Pitești, București, Buzău, Brăila, Galați și Tecuci, toate orașe importante la acea vreme. Costul construcției era la acel timp de 270.000 de franci de aur pe kilometru și construcția a fost încredințată consorțiului german Strousberg. Linia a fost deschisă în mai multe faze - prima parte, Pitești - București - Galați - Roman, a fost deschisă la 13 septembrie 1872, iar partea Varciorova - Pitești pe 9 mai 1878. Linia Vârciorova - Roman a fost o parte importantă a infrastructurii feroviare române deoarece a făcut legătura între extremitățile regatului, fiind o conexiune importantă pentru călători și marfă între orașe importante ale Țării Românești și ale Moldovei.
Notă: Un afiş de Viorel Cojan
