O NOUĂ CARTE DE DORU KALMUSKI

MEDITATIV DESPRE PREDESTINARE

Cele patru meditaţii despre predestinare sunt tot atâtea excelente eseuri filosofice care încearcă să răspundă unor întrebări la care – afirmă autorul -  ştiinţa nu va răspunde niciodată. Acestea se referă la: originea lumii, originea vieţii, originea omului şi ultima, dar nu şi cea mai puţin importantă, originea şi destinul copleşitoarei complexităţi a sistemelor vii.

De fapt, Kalmuski îşi asumă premeditat atingerea unei ţinte imposibile, conştient de precaritatea demersului uman de a controla sau influenţa orbita predestinică a universului. Dar, nu inacţiunea, lenea meditativă, resemnarea, îl caracterizează pe autorul nostru. Mai degrabă, el pare să-şi fi însuşit şi să urmeze preceptul profesiunii de credinţă de care ţine statutul ontologic al creaturii umane, pe care îl enunţă Andrei Pleşu în Jurnalul de la Tescani: Efortul şi îndrăzneala sunt comportamentul cel mai adecvat dinaintea lui Dumnezeu. Ambele, dublate de conştiinţa perpetuă a transcendenţei Sale.

O asemenea temerară întreprindere - la care, de-a lungul vremurilor, s-au încumetat mari gânditori ai lumii, cu încă disputabile şi mult discutabile rezultate - e susţinută în lucrarea de faţă cu argumente care ţin de ontologie, fără ca, măcar formal, autorul să dea de înţeles că este adeptul unuia sau altuia dintre curentele filosofice de care se foloseşte pentru a-şi susţine înţeleptele observaţii, teze şi teoreme.

Ca să poată urmări şi aprecia substanţialele argumente kalmuskiene în demonstraţia că toate întîmplările trecutului nu fac altceva decât să prefigureze viitorul,  cititorul este obligat să-şi scormonească memoria sau biblioteca şi să scoată la lumină noţiuni şi precepte pe care le credea uitate, obsolete sau netrebuincioase.

  

Predestinare şi profeţi mincinoşi, cel mai consistent capitol al cărţii, este o temerară călătorie prin teritoriul ontologic, care relevă prezenţa divinului în tot şi în toate, în comunicarea dintre lumi , dincolo de spaţii sau de timp. Exemple minuţios selectate din presocratici, din filosofia antică şi cea indiană, din Coran, Biblie sau Talmud, pînă la Shopenhauer, Kant, Kirkegaard, sau Hegel susţin că destinul, fatum-ul, nu poate fi controlat de nimic din ceea ce este uman, fiind rezultatul perfect al creaţiei divine.

 Faptul că atît Tora cît şi Coranul, dar şi gîndirea arhaică orientală, - şi nu vreau să uit nici triburile amazoniene sau africane, într-un cuvînt culturi străvechi, sau aflate în stadii culturale preliminare,- introduc în bagajul lor metafizic noţiuni abstracte ca haos, neant, infinit, eternitate, predestinare, increat, mă tulbură, pentru că aceste noţiuni traduc un mediu de trascendenţă mentală superior celui din epoca noastră.

...Suntem parte a planului Său şi nu are rost să ne întrebăm care e scopul acestui plan. Nici sfinţii, nici profeţii, nici cei înzestraţi cu har nu au făcut-o. Dar şi sfinţii şi profeţii şi cei cu harul divin au primit darul predestinării.

Este îngrijorătoare însă şi pentru autor apariţia falşilor profeţi, prin care  lumea cea nouă, îşi ia în propriile mîini destinul, incluzîndu-şi toate acţiunile în strategii planificate cu grija interesului material: Un întreg viitor e trasat, măsurat şi calculat matematic, iar în acest mediu al rigorii profetul de altădată ar face figură de bufon. Aceasta este victoria zdrobitoare a cauzalităţii asupra fatalităţii. Sau aşa ni se înfăţişează. Poate însă să fie şi altceva. Adică o nouă formă de orbire. Orbirea datorată unei prea mari încrederi în predicţiile proprii.

Reflecţiile lui Kamuski nu oferă soluţii pentru ieşirea din sincopa morală, economică, socială şi politică în care se zbate astăzi umanitatea. Meditaţiile lui pot fi considerate însă avertismente asupra superficialităţii cu care profeţi mincinoşi proiectează viitorul planetei, într-un simulacru de democraţie în care valorile substanţiale se reduc la false necesităţi materiale, acum, când Prezentul e o improvizaţie continuă, un provizorat guvernat de ambiguităţi şi bîlbîieli. Democraţia acestui prezent – un anus contra naturii – a risipit şi mirajul narcotizant al vreunei viziuni edulcorante. Eviscerată de spiritualitatea care i-a împletit cununa de flori,  civilizaţia noastră îşi admiră ruinele, continuînd să mărşăluiască, orbeşte, din criză în criză, către obscuritatea unui viitor despre care, dacă aş spune că e incert, ar însemna că sunt foarte optimist. Astăzi numai simplul fapt de a încerca să dovedeşti altceva decît susţinerile acceptate, devine suspect – constată autorul cu o indignare neprefăcută.

       Şi celelalte 3 capitole ale cărţii: ACCENTE ELECTIVE ÎN DOCTRINA PREDESTINĂRII, RECURS LA PROCESUL LUI ISUS   şi            ETNICITATEA, DE  LA  PROFEŢII  BIBLICI  LA TEORIA CONSPIRAŢIEI, oferă surprinzătoare interpretări ale cauzelor care au determinat criza morală în care se află omenirea. Pe un ton de blândă sfătoşenie, cu temperate izbucniri stilistice care punctează deziluziile unui intelectual preocupat de subtilul raport al raţiunii cu realitatea momentului, dar obligat să-şi recunoască limitele cunoaşterii, Kalmuski atrage atenţia asupra periculosului sindrom al alienării şi însingurării omului modern, al depersonalizării prin includerea sa ineluctabilă în organizațiile mari, robotizate și birocratice care sunt statele în momentul de faţă.

           Matrixul informaţional-comunicaţional pe care, la nivel global, îl crează organismele statale pentru populaţiile pe care le administrează, îl menţine constant pe individul – cetăţean, identificat cu „poporul suveran” departe de eforturi minime de discernămînt şi travaliu intelectual, supunându-l unei vizibile castrări a potenţelor  critice.

           Rezultatul  – afirmă critic şi acuzator Kalmuski -  va fi o societate viitoare fără opoziţie, sau, mai rău, cu o opoziţie  confecţionată  de    impiegaţii  puterii  în numele unui popor lipsit de reacţie autonomă. Cultivarea cu obstinaţie a mediocrităţilor, derizoriului, bîrfei, conjuncturalului sau conflictualului ieftin, nu e rezultatul unui proiect demonic – cum cred unii adepţi ai teoriei conspiraţiei – ci interfaţa propriei noastre degradări şi disoluţii.

În aceste circumstanţe a-l acuza pe „europeanul” român că bate temenele la idolii vestici, ar fi o greşeală. Tânăr sau mai vârstnic, acest „european român”  e  produsul  finit  al  maşinii  de  tocat demnitatea  naţională  care  începe  cu  educaţia şcolară şi se termină cu expatrierea. Este ceea ce a mai rămas din defuncta noţiune de patriotism.

          Anunţată ca o adunare de eseuri filosofice care au ca subiect o serie de meditaţii privitoare la îndelung discutatul subiect al destinului omenesc, recenta carte a lui Doru Kalmuski este, în fapt, rezultatul unui proces mintal care, cu aparentă duritate cinică, dar cu o profundă logică argumentativă,  are darul să clatine construcţia dialectică a convingerilor exagerat şi fals pozitiviste despre viitorul lumii noastre actuale.

O RECENZIE LA EFECTUL PLACEBO

Un sentimental cinic: Val Mănescu

În peisajul cultural băcăuan, Val Mănescu este, incontestabil, ceea ce se cheamă un personaj. Amestec indicibil de dandy şi macho, el şi-a construit o figură de bad boy târziu, emanând un aer misterios care îl prinde bine. Apariţie pitorească, vajnicul specimen al familiei coleopterelor (cum îşi zice cu emfază nesmintită) dă culoare întâlnirilor de tot soiul la care participă. Nu altfel stau lucrurile cu cărţile sale, pe care, deşi puţine, le-a gestionat bine, scoţându-le nu întâmplător la intervale de zece ani. După Delict de memorie (Bacău, Editura „Plumb“, 1993) şi O zi dinaintea sfârşitului lumii (Braşov, Editura „Aula“, 2003), Efectul Placebo (Bacău, Editura „Babel“, 2013) este, realmente, o operă de artă, amintind, prin opţiunea pentru hârtie reciclată şi prin ilustraţia copertelor (senzaţională fotografia lui Ioan Viorel Cojan), de obiectele artizanale ale meşterilor populari de odinioară. Cert e că volumul are o culoare, o textură şi un miros cu totul aparte, cum numai un iubitor de frumos putea scoate dintr-un manuscris încredinţat tiparului.

Cât priveşte versurile de la interior, lucrurile sunt ceva mai complicate. Complicate de însuşi „managerul de verbe“, Val Mănescu, care şi-a elaborat un discurs atipic, în care mixează registre dintre cele mai variate. Împrumutând o mască de cinic, el a ajuns să şi-o însuşească, transformând în trăire atitudini deprinse livresc. Nemărturisite, lecturile sale pot fi doar intuite. Ele ascund, în ultimă instanţă, o deza- buzare existenţială, convertită într-o luciditate amară. Forma ei condensată dă şi numele cărţii, Efectul Placebo nefiind altceva decât o tristă constatare de ins hârşit în ale vieţii: „În realitate, trăim fiecare zi cu sentimentul parşiv al libertăţii, într-un continuu efect placebo, amăgindu-ne cu substitute şi speranţe iluzorii.“

Poezia lui Val Mănescu stă sub imperiul nimicului, al vidului care se profilează ameninţător într-o lume a blazării, peste care domneşte umbra poetului, persiflat cu candoare autoironică: „oraşul devine foarte tăcut când se plimbă/ poetul/ o reculegere apasă inert pe acoperişuri/ pe blocurile izolate termic/ ca un nămete apocaliptic [...] cam asta e atmosfera la noi/ când poetul Cetăţii iese din scară/ cu o ţigară în gură [...] poetul/ dragul/ stimatul nostru poet“ (p. 8) E aici o strategie poetică pe care aş numi-o remitizare prin demitizare, căci aruncarea în derizoriu nu face decât să singularizeze destinul creatorului de poezie: „ce face Poetul Macho/ când tasta shift se blochează/ şi zadarnic încearcă să schimbe des- tinul/ blocat în intersecţiile Lumii“ (p. 14) Un cinism de sorginte cui prodest? domină de altminteri întregul volum, găsindu-şi manifestarea deplină în când se sinucide nimeni în nimeni: „era cunoscut drept poetul Cetăţii căci avea analize la zi/ asidurare şi Diplomă de tigru dresat“ (p. 72)

Înţelegerea liricii sale ţine de o mărturisire din Când Hem se întorce în mine, poate cel mai frumos poem din întregul volum: „criticii literari vor greşi încă o dată/ dibuind sensuri la care nu m-am gândit/ vor spune că Versul e incandescent că/ stilul revoluţionează Arta migraţiei/ că scrierea mea fără punctuaţie arde/ dar tu află că ţesuturile absolut umane cu care scriu eu/ Nu iau foc/ deşi mi-aş dori să se vadă flăcări şi artificii pocnind/ în toiul poemelor mele ignifugate cu Lacrimi/ pentru că nimeni nu mai stă să asculte poveşti triste de Viaţă/ mici drame cu moartea câinelui drag/ cu destrămări de iubiri Planetare/ cu plata impozitelor sau pierderea trenului“ (p. 64) Textul, oricât i-ar displăcea autorului, e o profesiune de credinţă a unui mare deziluzionat, care constată că nici poezia nu mai e ce-a fost. Motiv pentru care Val Mănescu împrumută masca unui postmodern dezabuzat, fără să reuşească să ascundă faptul că, pentru el, poezia rămâne un modus vivendi. El trăieşte asemenea mici drame, dar nu poate scrie despre ele decât la modul ocolit.

Aşadar, Efectul Placebo nu e decât un fals tratat pentru uzul autorilor lirici. Unul despre (auto)iluzionare. Nu limbaj, ci trăire, dar o trăire pusă într-un limbaj când provocator, când simulat modest, pentru a masca dependenţa autorului de poezie: „eu vânez doar Cuvinte hem doar simple cuvinte/ Le pândesc alerg după ele/ şi când le prind le ţintuiesc pe Hârtie cu ţesuturi din mine“ (p. 65)

Acelaşi joc între sentiment (autentic) şi discurs (distant) caracterizează poemul Ţigara de după, splendid omagiu adus ideii de feminitate. Părând a se răfui cu aşteptările exagerate ale urmaşelor Evei, Val Mănescu nu face altceva decât să elogieze frumuseţea pură a feminităţii: „pe măsură ce îmbătrânesc/ îmi plac tot mai mult femeile din tablouri [...] oricare femeie pe care-o vezi în ramele de pe simeze/ nu e absurdă nu vrea să se Uite la telenovele/ nu-ţi umblă în scrisori nu-ţi citeşte Mesaje din inbox/ nu te urmăreşte peste tot sufocându-te [...] Dar înseminată cu mii de priviri încărcate de patimă/ ca o Leoaică îndrăgostită/ femeia din tablou e mai însingurată decât crezi/ şi mult mai tăcută“ (pp. 42-43). E, totodată, în aceste versuri, o utopie de poet mare, care se simte ispitit de problema frumosului platonician.

Dacă înainte de a citi această carte cineva mi-ar fi spus că se (mai) poate scrie astăzi poezie patriotică, aş fi zâmbit neîncrezător sau, după caz, i-aş fi râs în nas. Ei bine, Efectul Placebo m-a vindecat de această prejudecată (postmodernă?, globalistă?), demonstrându-mi contrariul. Într-un limbaj răsturnat, în răspăr cu lacrimogena producţie patriotardă comunistă şi postcomunistă, Val Mănescu deplânge pierderea fiorului naţional(ist): „şi ţara mea devine cu timpul ea însăşi glorios neant“, descoperindu-se, cu simulată naivitate, incapabil să dezerteze de la aceste valori, pe care le cântă în forme temperat-lucide, pentru a nu aluneca în derizoriu: „de ce rana din ochii tăi românia nu se mai vindecă/ de ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai vindecă/ de ce rana din dedesubtul adânc al inimii tale românia/ sângerează mereu sânge de românia.“ Din această perspectivă, volumul poate fi citit şi ca un îndreptar antinaiv destinat celor care încă mai cred în posibilitatea împlinirii dezideratelor de factură patriotică: „vor fi artificii şi măreţe fanfare/ vor fi poduri de flori şi Salve de tun/ televiziunile lumii vor transmite-n direct/ pe No comment/ noua/ măreaţa dezvirginare a României [...]// e momentul să lăsăm aleşii să lucreze/ binele Patriei// Tu du-te şi plângi Patriotule/ ca un îndrăgostit părăsit“ (p. 47).

Eurosceptic (mântuit?), Val Mănescu priveşte în urmă fără mânie, jucându-se şi judecându-se la ambele capete, în versuri cu alibi, căci autorul e suficient de abil pentru a-şi lua măsuri de protecţie spre a nu putea fi taxat nici de paseist, dar nici de zeflemist: „ce mândreţe de Soldat am fost/ ce soldat devotat Gata să mor pentru Cauza/ pâinii negre şi a Marmeladei/ pentru/ salamul cu soia pentru margarina şi cafeaua de Orz/ m-aş fi aruncat în genune“ (p. 86) Această omniprezentă luciditate îl duce, finalmente, către ideea efectului placebo ca surogat al unei existenţe lipsită de iluzoriu.

În fond, Val Mănescu este un mare sentimental. Născut „când tristeţea televizorul şi mobilul nu existau“, el „se învârte în giratoriu“ şi „anunţă ziua de casting/ pentru următoarea iubire“. Dincolo de bravadă (apanaj al inteligenţei poetice) stau neliniştile unui suflet care trăieşte spaima neantului. Două sunt sursele acestor nelinişti: spectrul morţii şi imposibilitatea de a mai iubi. Conjugarea lor e letală şi e generatoare de poezie adevărată. Nu întâmplător, ultimele trei texte din volum se numesc Recviem, Omul care nu-şi găseşte locul şi Viaţa sau despre cum înveţi să mori. Recviem sună a Scrisoare blagiană, destinată, de această dată, tatălui, a cărui imagine revine obsesiv: „câtă viaţă mai ai tu în moartea asta a ta/ de mă trezeşti noaptea din somn/ să mă întrebi de ce nu mă bucur/ eu de floarea de prun/ că doar de-asta l-ai sădit acu patruj de ani/ să mă bucur eu de primăvara lui// puteai să te duci cu băieţii la băut/ să te-apuci de fumat/ să pescuieşti pe trotuş/ să tai un copac cu toporul/ în loc să bagi viaţă în mama/ şi ea să mă facă în ea greşit“ (p. 91)

Pretins distopică, poezia contondentă a lui Val Mănescu acţionează pervers, exercitând asupra cititorului acel efect placebo pe care autorul însuşi pare a-l dezavua.

Adrian JICU

Revista ATENEU - ianuarie 2014

FETE CARE-MI PLAC