Îţi ating rădăcina plină de riduri cu
talpa şi simt vibraţia tentaculelor care te ţin înfipt şi drept în scoarţa pământului. Cu un deget îţi ating ramura cea mai de jos,
îi urmăresc conturul aproape insuportabil de curajos ca şi cum aş desena-o cu
mâna mea, dacă m-ar fi dăruit Dumnezeu
cu talentul tău. Mi-e de ajuns să închid ochii ca să şterg imaginea de boa
constrictor a crengilor şi să-i deschid după o clipă pe partea de sus a
coroanei, cea care se îngemănează cu absolutul seninului. Prin gura mea sorb
libertatea cu care suveran ai ales să sprijini cerul nesfârşit. Miroase a
alcooluri fine. Nările îmi freamătă de parcă m-aş afla în faţa unui hazard
necunoscut şi mai fac o încercare să înţeleg de ce le este oamenilor atât de
greu să-ţi desluşească limbajul, când tu, ca să le grăieşti, n-ai nevoie decât
de lumină, îţi este suficient să-ţi arăţi propria imagine, rostul şi rostirea,
vocea ta către fii pământului.
Uite, mâna mea îţi desenează încă un
zâmbet care coincide cu linia hazardului în care ţi s-au unit celulele pline de viaţă şi ţi
s-a construit verdea eternitate, ca o monumentală elegie a Cosmosului. Şi nu am
voie să greşesc. Dacă o simplă adiere ar face să-mi tremure mâna, aş deturna
sensul elementului vegetal, sensul vocii tale din care cu toţii suntem
plăsmuiţi, iar timpul ar înceta să existe. Frunzele tale nu s-ar mai îngălbeni
şi n-ar mai cădea. În primăvară muguri noi nu ţi-ar mai răsări, iar fiul meu nu
s-ar mai naşte niciodată. Ciclul reînnoirii ar înceta, stropii de ploaie
încremeniţi între cer şi pământ s-ar desface în atomii lor nevăzuţi şi s-ar
suprapune
peste colosala, eterna ta imagine de
verde pur. Viaţa noastră efemeră, de
plastic şi fum, ar transforma minunea
sărutului divin din care te-ai ivit într-un
blestem. Clorofila s-ar preface în trinitrotoluen.
Însă acum, vocea ta desenează sărutul pe propria-mi gură, într-un langaj vegetal. Mă face s-o ascult cu buzele, cu pielea, cu oasele care-mi devin fluide, străvezii.
Cu părul mă face s-o ascult. Şi mă
străbate ca o corabie cald foşnitoare. La timonă sunt eu, comandantul cu ochi
verzi.
De aceea, braţele mele te îmbrăţişează
şi ţi se adâncesc printre ramuri, mângâindu-ţi
pletele de frunze, de aceea gura mea e plină de arome nedesluşite
încercând să-ţi soarbă respiraţia, pentru a supravieţui epocii de plastic şi
fum.
Şi, slavă Domnului, noi doi, om şi
arbore, tremurăm cu trupurile lipite unul de altul precum luna în apă şi simt
în sărutul nostru o singură salivă şi un singur gust de fruct pârguit. Semn că
suntem vii. Încă.
