VAL MĂNESCU – TOTUL E
BINE ȘI NIMIC NU M-A DURUT
Cristina Scarlat
(Convorbiri literare - februarie 2024)
ACEASTĂ HRĂNITOARE
LEHAMITE,
POEZIA
Într-o zodie a
nimicului, a veleității, a zgomotului
colorat strident, a
arcuirilor vocale fără
fond autentic, a
gălăgiei sociale fără cusur, poezia
pare mai mult decât o
biată Cenușăreasă. Un
Sancho Panza cenușiu.
Un arlechin șchiop. Un
arc fără săgeți. Și,
totuși, în agora poeziei, asemenea
izvoarelor care, cu cât
sunt mai adânci,
cu atât sunt mai
gustoase, oficiază voci care justifică
poeziei rolul și
rostul: acela de umbră, de
lacrimă, de completare
de aripă, de răstignire cu
rod. Așa a fost
dintotdeauna. S-au schimbat doar
culorile cortinei și
gustul cenușii. Multiversul,
baricadele dintre
generații, neomarxismul galopant
și corectitudinea
politică (mai mult sau mai
puțin în răspăr)
ondulează și traseele de parcurs,
și orizontul de
așteptare al cititorului, și
modulațiile prin care
vocea/ textele poetului de
veac XXI pot răzbi și
oglindi lumea. Subscriem
și noi spuselor
poetului Val Mănescu – deși
cadrul din care am
desprins fragmentul ar părea,
dacă ne-am lăsa
înșelați de titlu, a fi un altul: „Va
trebui să ieșim cu ceva
plusvaloare/ din viața
asta obraznică/ atât de
puțin Dumnezeu și atât de
mulți sfinți/ pândesc
să-mi transforme trupul în
scrum/ și să-mprăștie
cenușa în vânt/ ca pe nimicul
ispitit de metaversul/
cu umbră interioară// și
terminându-se
călătoria/ alta începe” („Ultima
țigară”, p. 9).
NIMIC NU E BINE ȘI
TOTUL MĂ
DOARE
Val Mănescu (cel puțin
ca autor al volumului
de față) e una din
vocile de sorginte bacoviană
transplantată în veacul
al XXI-lea. Bacoviană în
sensul în care
diapazonul scrierii e unul fără
excepție doar grav,
peste care se înfășoară, strat
după strat, voaluri de
autoironie, de autodamnare,
de – cum remarcă Adrian
Jicu – lehamite,
căci „(…) autorul se ia
adesea peste picior, subsumându-
și propriile texte cu o
stranie voluptate.
Ceea ce caracterizează
acest volum este, întrun
cuvânt, lehamitea. Nu
resemnarea, ci lehamitea.
Lehamitea ca formă a
refuzului. Ea nu e nici
revoltă, nici nepăsare.
Nici resemnare, nici
renunțare.”2 Salvarea
prin scris din războiul
cotidian cu realitatea
care bulversează e ca o
cămașă de Crist,
asumată: „să caut pe internet
prin păduri prin
culise/ un doctor bun/ să plec
vindecat din acest
teatru de război/ dincolo/ dacă
se poate/ într-o ediție
incendiară/ care să merite
aplauzele marelui
public” („Curajul sau frica dea
iubi”, p. 15). Visul,
și el, e damnat, e cangrenat,
și-i hrănește poetului
penița amară: „(…)
visul se-ascunde ca o
metastază/ în crepusculul
vânăt ca pielea de
prunc nou născut/ (…) nu mai
ești stindardul de lup
așteptat/ ci doar o ameobă
amputată ce se mișcă
oriunde/ în voia destinului/
poster de înger
exuberant și fără păcate/ cu ținta
de piept ce maschează
ftizia/ planând ambiguu
către un altfel de
mâine” („Cu Bacovia la festivalul
orașului”, p. 23). E un
balet de imagini surprinzătoare
în poezia lui Val
Mănescu, asocieri
de termeni care țin
trează curiozitatea cititorului
și-i hrănesc surpriza.
Poetul pare a locui
ÎNTR-UN HAMAC LA
RĂSCRUCE DE
VÂNTURI
care-i fac străină
noțiunea de acasă cald, de
normalitate, de evadare
din zodia dezastrului,
acordându-i lira în
acorduri grave. Imaginile cu
CONVORBIRI LITERARE 99
Cristina SCARLAT
care oficiază sunt,
însă, vii, proaspete, cititorul
simțindu-se și ca un
călător însetat, îmbiat cu un
pahar zdravăn de apă
rece, de izvor, dar și ca un
companion al poetului
care, în hamacul lui
imaginar, simte vânturi
fierbinți și furtuni de
nisip răvășindu-l: „(…)
mă minunez/ în timp ce
tu preoteasă de
sentimente/ îndeși florile mele în
pubelă zâmbind/ Doar ca
să mă faci să-nțeleg/ că
nu trebuia să-nțeleg
ce-i de neînțeles/ într-un
amurg mediocru/ Ce-mi
șterge conștiința din
calendar (…)” („Alta”,
p. 14).
DE-A-NDOASELEA
Visul, iubirea, dorul,
așteptarea, toate par dea-
ndoaselea, luate în
răspăr, fiindcă așa le filtrează
poetul. Nimic nu e
bine, totul îl doare: „(…)
n-ai decât să crezi că
dorul e un simptom/ al plecării
din sine/ nu o boală
care provoacă abuzuri
ale eului liric/ eu
puteam să beau din tine până la
sufocare/ (…) pe
jugulara mea dumnezeu desenase
linia ta de sosire/ ca
într-un film românesc
în care/ eu eram un
erou care nu mai are cuvinte/
un sfânt dintre cei
dispăruți fără urmă” („Amor
în carantină”, pp.
42-43).
VEACURI DE SINGURĂTATE
Ființă singulară,
filtrând lumea diferit, cu altă
măsură și în alt
diapazon decât muritorul de
rând, poetul, în orice
veac ar locui, se autoexclude
din mulțime,
purtându-și pelerina ca stindard
și încercând să se
simtă al mulțimii, uitând – sau
nu – de cruce, diferită
de alte cruci. A lui e o
cruce – peniță cu
care-și înțeapă sângele așa cum
și respiră, scrisul
fiind pentru el puntea de legătură
cu lumea, cu
realitatea, cu lumile care pulsează
în imaginația lui și
trebuie să le dea viață
și contur: „Nu pentru
vorbe am fost pedepsit/
injectat cu
singurătate/ Ci pentru gândul că timpurile
s-au schimbat/ tocmai
când omenirea
luase o pauză (…)”
(„Voci de copil”, p. 86).
Textele lui Val Mănescu
din Totul e bine și
nimic nu m-a durut
sunt, din start, o provocare.
A unui menestrel care,
după decade de
experiențe, viața îi
hrănește penița doar cu cerneluri
amare, dincolo de
ironia din titlu. Autorul
nu lasă spațiu de
dialog cu cititorul, nici ferestre
deschise prin care să
intre aer proaspăt, nou, cu
iluzia de noi
începuturi, textele sale fiind verdicte
finale, implacabile. Și
totuși…
______________________
Val Mănescu, Totul e
bine și nimic nu m-a durut, Cu o
postfață de Adrian
Jicu, Editura Babel, Bacău, 2023.
Note:
Adrian Jicu, „Durerile
neștiute ale scrisului sau poezia
ca surogat”, postfață
la vol. Totul e bine și nimic nu m-a
durut, ed. cit., p. 90.
100 CONVORBIRI LITERARE
===============================================
Cristina Scarlat – poet,
profesor universitar, cercetător la Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iași
