EXPERIENŢELE CASSIENE

Zice filosoful Cassian, obişnuit să ardă materia, să o topească şi s-o amestece cu visurile sale: Intregul este un tot fragmentabil. Din el se desprind părţile. Ele sunt strâns legate de esenţa întregului, dar, cu toate acestea, calitatea lor de a fi precis delimitate le face să devină la rândul lor întreguri. Partea nu există fără întreg, iar întregul încetează a fi ca atare dacă este privat de una dintre părţile sale. In raportul întreg-parte, întregul explică partea şi partea explică întregul.

Asistăm, cu reală emoţie la un veritabil asalt al avangardei abstracte asupra Bacăului: săptămâna trecută oraşul Moineşti a găzduit, timp de trei zile, un simpozion dedicat dadaismului, o manifestare cu un program cultural robust, concretizat prin expoziţii de artă modernă, expuneri docte şi spectacole care mai de care mai non-conformiste.

Apoi, nu mai departe de miercuri, chiar în această săptămână, artistul plastic George Zărnescu a vernisat, într-un memorabil tribut adus regretatei Danny, lucrări de artă modernă la Galeria Noua a Uniunii Artiştilor Plastici din Bacău.  

Iar acum, avem în mână, graţie Centrului de Cultură “George Apostu” din Bacău, elegantul album dedicat operei tânărului Emil Cassian Dumitraş, unul dintre exponenţii referenţiali ai noii generaţii de artişti plasticieni români. 

Minunatul album editat sub auspicii băcăuane, în condiţii grafice de excepţie, este un ghid în complicatul cosmos cassian şi propune, cu o perversiune care excită dorinţa de a privi din toate unghiurile, în trei dimensiuni, imaginea bidimensională a volumelor subjugate spaţiului de tânărul Cassian. Din fericire, prin efortul amfitrionului acestei manifestări, chiar avem ocazia să simţim vizual, în sala în care ne aflăm, forţa sugestiei spaţiale pe care o propune  Amarul lui Cassian. 

După ce am răsfoit atent cele o sută de pagini ilustrate ale albumului, mi-am zis că prezentarea lui echivalează cu o lucrare de doctorat. Doctorat în ceramică? O fi pe lume vreun savant exeget care are un doctorat în ceramică?

Am încercat să fac rapeluri cu ce ştiam, destul de vag, despre arta ceramicii, poate una din cele mai vechi arte de pe pământ. Dar lucrările lui Emil Cassian Dumitraş n-au deloc de-a face cu utilitarismul vaselor de uz casnic, al delicatelor porţelanuri în care japonezi, chinezi, saxoni sau flamanzi sunt maeştri incontestabili. Lucrările din Amar poartă mesaje misterioase, iar exerciţiul descifrării lor în logica şi maniera canoanelor clasice este sortit eşecului. M-am mulţumit aşadar să văd, să admir şi să simt masa de ceramică aparent informă, purtătoare de simboluri care strigă despre splendoarea universului în care respirăm: pământul, marea şi cerul, focul, nisipul sau vegetalul sălbatic. Şi să descopăr, incitat şi de textele lui Marin Mălaicu Hondrari, că în toate acestea, palpită măiastru şi coerent câte o fărâmă de suflet.

Fracturi de gând

Bănuiesc fervoarea care-l animă pe artist când omogenizează, într-o unică idee amestecul plastic, când modelează, decorează, smălţuieşte, usucă şi arde materia, dezvăluind conceptul după care actul de creaţie îşi urmează mişcarea concretă şi “everything he touched is broken, everything is damned” - tot ce atinge se sparge, totul e blestemat” -  (porţelan, oxizi, glazuri).

Cum dă concreteţe visului în străluciri de faianţă ca în lucrarea “wedge - pană” (porţelan, oxid) care nu alcătuieşte aripi, ci despică, în sensuri opuse, liniştea paralelipipedelor mult prea perfecte pentru lumea în care trăim. 

Cum construieşte o dureroasă intersecţie a lemnului cu ceramica în locuri inedite pline de piatră, păduri şi eternităţi în “pagini de stare” (porţelan, glazuri, răşină sintetică, lemn)

Cum, cu un gest decisiv, marmura iese din sine şi se înfige în trunchiul de arbore sfâşâindu-i structura în “time line”- graniţa timpului (lemn, argilă, oxizi, glazuri). Tranziţia magmei topite ia formă precisă când, la limita timpului, dragostea îţi sparge inima.

Cum îşi pune Cassian marca  pe lumea abstractă a singurătăţii “de după ziua în care pleci” (argilă, medium, oxid pe ţesătură), într-o risipă de forme rectangulare în tonuri calde, unde urmele căutării fără speranţă se intersectează aidoma unor linii de cale ferată într-o gară străină,  ca în momentul acela în care femeia iubită te părăseşte.

Cum agresează golul existenţial spaţiile pline, spaimele, umorile, iluziile topite în creuzetul fericiri personale, materializate în “avernus” (argilă, acrilic, oxid pe pânză). Seara în care ea întârzie, frământările aşteptării şi dificila decizie de a deschide sau nu sticla de vin. 

Am băgat de seamă cum evadează acrilicul din celuloză şi cât de tandru este conglomeratul calcaros cu fibra de arbore. Şi vlaga unei siluete feminine sfâşiată de linia frustă a sexului pasional, sugerat printr-o tandră dâră de smalţ roşu sangvin, viguros în “ You, adică TU din argilă, glazuri şi oxizi dramatici ca o noapte de iubire .

M-a încălzit  puterea absolută a focului demiurgic pe care-l stăpâneşte Cassian. Focul poate reduce totul la neant, dar, stăpânit de mâna maestrului, crează nu simple forme, ci trăiri topite în conglomeratul calcaros. Flacăra dă lemnului tenta nemuririi sau modelează metalul, într-o sfidare mândră a teoriei obiectelor sortite pieirii.

Ceramica fluidă contestă sugestia primordială că nu se poate. Contestă imposibilul. Da, totul se poate când gestul creator este animat de dorinţa de a reuşi să transmiţi starea de graţie a clipei divine, când inspiraţia este pusă în mişcare de o profundă meditaţie asupra locului şi timpului în care te afli.             

Inserţiile porţelanate cu care Cassian impresionează retina nu au doar rol decorativ. Siaje de glazuri în ceramica vitrificată separă părţile care susţin întregul, refăcându-l într-un echilibru celest, pour les connasseurs.

Aşa e, dragă domnule Cassian: idealul nu există doar în minţile noastre. Iar visul este absurd doar dacă nu învăţăm să-i vedem şi să-i simţim mesajul ludic.

 

NETEZIREA RIDURILOR FĂRĂ OPERAŢII ESTETICE

Deviza “Nimeni nu scapă de DADA”, sub care s-au desfăşurat manifestările culturale de la 

Moineşti, prilejuite de aniversarea a 100 de ani de la inventarea dadaismului, 

este expresia aleasă să sublinieze impactul mişcării întemeiate la Zurich de Tristan Tzara 

alături de Hans Arp şi Hugo Ball, prin care tânărul nonconformist român a întemeiat, în 1916, 

 mişcarea care va răsturna definitiv supunerea formală în artă, la Cabaretul Voltaire. 

În spaţiul deloc convenţional al acestuia, avea să se desfășoare ceea ce s-a numit “dadaism”,

cea mai importantă mișcare de avangardă din epoca modernă a Europei. 

Cel puţin lăudabilă, dacă nu excepţională, este ambiţia municipalităţii moineştene 

de a-şi asuma sarcina să adune sub auspiciile curentului avangardist, într-o a cincea ediţie, 

o sumă de creatori de artă şi de oameni de cultură care să ilustreze şi să construiască 

noi teorii privitoare la greutatea moştenirii cu care Tristan Tzara, fiu al localităţii, şi-a înzestrat concitatidinii,  şi să construiască din asta un brand incontestabil. 

În cele trei zile ale manifestării  - 14, 15 şi 16 aprilie 2016 - organizatorii au invitat publicul 

la un adevărat maraton de evenimente culturale care au avut drept protagonişti o serie 

de artişti plasticieni, actori, elevi, regizori şi scriitori, într-un program complex de expuneri, 

spectacole, şi vernisaje, desfăşurate sub semnul marii revoluţii DADA.

Aproape ploua peste dealurile Osoiu şi Măgura (care încă mustesc de petrol), peste 

Parcul cu pini, peste esplanada din centrul oraşului bordurată elegant cu marmură 
şi peste piaţa civică populată cu foarfeci şi şerpi de cuvinte colorate, 

când prodigiosul artist vizual, ieşeanul Dragoş Pătraşcu, şi-a etalat la moderna Bibliotecă a oraşului o fabuloasă expoziţie, 

Dragoş Pătraşcu şi dadaismul

sub genericul “Dada Land”. Structura volumetrică a exponatelor impresionează prin conotaţiile

magice pe care autorul le atribuie, într-o vervă scânteietoare, instrumentelor muzicale 

în combinaţie plastică cu obiecte comune, ready-made. Corporalitatea lor creează un univers 

Opere de Dragoş Pătraşcu

vizual absolut memorabil. Vernisată de colegul de şcoală al artistului, profesorul Ion Văsâi, 

în prezenţa inimosului primar de Moineşti, Viorel Ilie, precum  şi a unui numeros public, 

expoziţia rămâne un reper valoric remarcabil în seria simpozioanelor  

“Tristan Tzara şi cultura Dada”.

Norii se mai împrăştiaseră, dar aprilie încă era răcoros. La Moineşti, aprilie  are şi capricii 
rebarbative. 

Iar “Corpurile Dada” create de băcăuanul Ion Burlacu într-o altă expoziţie, invocă tocmai 

permanenta căutare a ieşirii artistului din dezordinea  criptată a naturii.

Revelator pentru spiritus rector DADA, “Aventurile îmblânzitorului de herghelii DADA”, 

recitalul actoricesc de mare inspiraţie - imaginat de Geo Popa, aflat într-o formă de zile mari, în compania actriţei Constanţa Zmeu şi a violoncelistului Liviu Mera - 

a rupt canoanele discursului clasic al interpretării creaţiei de avangardă şi a oferit noi 

conotaţii versurilor mai mult sau mai puţin cunoscute ale lui Tristan Tzara. 

Aprilie rămăsese afară, tremurul dispăruse şi, odată cu el, se estompaseră şi ridurile mele 

de expresie.

La capitolul prezenţelor inedite, s-a înscris şi prestaţia actriţelor   Firuța Apetrei, 

Florina Găzdaru, Daniela Vrânceanu (Teatrul Municipal Bacovia) care, într-un recital de mare 

virtuozitate, au avut prestaţii remarcabile în spectacolul  “Căldură mare, mon cher Vişniec, Dada”. 

Prima zi a mai cuprins şi elocventul expozeu susţinut de scriitorul Iulian Tănase care a evocat 

importanţa mişcării Dada în istoria mondială a artelor.

Adolescenţii pasionaţi de teatru, reuniţi în trupa In the Spot din Bacău, au adus o infuzie 

de prospeţime şi vigoare manifestărilor de la Moineşti. Work shop-ul în care băcăuanii 

s-au întâlnit cu tinerii din Moineşti şi au realizat împreună un happening despre creativitate,

interpretare, improvizaţie şi mişcare expresivă, a fost o premieră pentru public, precum şi 

pentru protagonişti. Iar spectacolul “Amuzanta maşină dialectică a unei cântăreţe fără păr”  

conceput de Ecaterina Lupu pe un text de Eugen Ionescu, a constituit o veritabilă provocare 

la bună dispoziţie pentru publicul moineştean. Iar eu n-aveam nici urmă de rid.

Fără a-şi asuma rolul de exegeţi ai mişcării dadaiste, remarcabile personalităţi ale literaturii 

contemporane, - şi numim pe exuberantul critic Adrian Jicu, pe doctul profesor conf. univ. dr. 

Ioan Dănilă şi pe seriosul poet basarabean Leo Butnaru - s-au referit în interesante aserţiuni, 

la avatarurile postbelice ale avangardei dadaiste, la toposul cultural reprezentat de comuna 

Gârceni, locul de naştere al lui Tzara, şi la “deparazitarea creierelor” clamată de exponenţii 

mişcării Dada, experţi în netezirea ridurilor. 

Eu însumi, dacă vă puteţi imagina, m-am produs pe scenă, într-un show actoricesc şi de 

grafică, interpretându-i pe Tristan, pe Picabia şi chiar pe mine. Lumea a zis că bravo, dar 

numai eu ştiu ce de riduri am căpătat căutându-mă pe Kosmos-ul altui avangardist notoriu, 

Eu însumi, alias Tzara, dar ceea ce se vede e ceafa mea

Isao Tomita. 

Interesante şi, cu precădere, laborioase, dar prea lungi, prea lungi, fraţilor, prestaţiile artistice 

ale elevilor de la Şcoala “George Enescu” şi de la Liceul “Spiru Haret” din Moineşti, care,

coordonaţi de profesorii Alina Pistol şi Adriana Căzănel, au impresionat prin abnegaţia 

cu care tânăra generaţie se străduieşte să reînvie spiritul reînnoirii, promovat atât de puternic 

de către exponenţii curentului artistic inventat de moineşteanul Samuel Rosenstock. 

Ceva riduri estompate de speranţa că est modus in rebus este o expresie pe care 

mititeii artişti şi-o vor însuşi repede, cât mai am de trăit.

La reuşita celei de-a cincea ediţii a Simpozionului “Tristan Tzara şi Cultura Dada”, 

gândit şi condus din umbră, cu delicateţe şi discreţie de Viorel Costea, au contribuit şi 

artiştii plasticieni din Bacău şi Iași: Ilie Boca, Dionis Pușcuță, Manuell Mănăstireanu, 

Felix Aftene, Bogdan Teodorescu, Mariana Popa, Carmen Poenaru, Sorin Purcaru, 

Ion Mihalache, Dumitru Macovei, Ovidiu Marciuc, Ovidiu Ungureanu, Cristian Diaconescu, 

Florin Petrachi - cu lucrări reunite pe simezele expoziţiei “Dada characters”, precum şi 

Explicaţii profesorului Constantin Nilă la DADA CHARACTERS

Mircea Bujor, Viorel Cojan şi Ion Văsâi - într-un remarcabil “Tribut Tristan Tzara”.  

Un film absurd care mi-a pus din nou ridurile pe frunte, Billion Star Hotel, realizat de 

Alecs Năstoiu în manieră Dada, şi un recital al celui mai non-conformist bluesman de pe 

planetă, inclusiv din Comăneşti, Sir Vali Răcilă, au încheiat en fanfare şiragul de provocări 

adresate îngerilor.    

       

Simpozionul de la Moineşti tinde să devină un fenomen cultural de importanţă cel puţin 

naţională, dacă luăm în seamă nu doar amploarea acestuia, ci, mai ales diversitatea şi 

calitatea momentelor care-l alcătuiesc. De la an la an mai complexă, manifestarea din oraşul 

lui Tzara, scoate la iveală mai multe elemente edificatoare privind importanţa contribuţiei 

dadaiştilor la cultura universală şi dovedeşte că, într-o lume cu o puternică tendinţă de 

uniformizare a mentalităţilor şi a gustului public, doar o gâdire deschisă spre inovaţie poate 

oferi rezolvări marilor dileme ale mileniului al treilea. Şi, the last but not least, spiritul modern

 al moineştenilor mai dovedeşte ceva: avangarda secolului XX are și puternice obârşii 

românești, pornite chiar de aici, din Moineştiul Moldovei. Asta ar trebui să ne şteargă 

complexele de natură culturală şi să ne facă mândri că marile momente culturale şi artistice 

ale Europei au la bază şi contribuţia valorilor originale româneşti. 

...Deocamdată, eu sunt bucuros că, după cele trei zile de simpozion, mi-au dispărut ridurile 

fără operaţii estetice şi mi-s mândru că am primit Diploma de “Dadaist de seamă” din mâna 

primarului de Moineşti.

Oooo, pardon! Am omis să menţionez că pozele aprţin lui Ovidiu Ungureanu, unul dintre vajnicii susţinători ai fenomenelor culturale din zonă. Mulţam, Ovidiu! 

Ion Mihalache pictează cu endorfine

Nu l-am văzut niciodată pe Ion Mihalache pictând. 

De câte ori am fost în atelierul lui, m-a momit cu o cafea, c-un pahar de vin, mi-a arătat, 

după ce-am insistat suficient,  ce-a vrut el din maldărul de lucrări întoarse cu faţa înspre perete, 

dar nu l-am văzut cu mâna pe pensulă. Cu toate astea, nu puteam să nu bag de seamă ciudăţenia că 
mâinile lui de pictor sunt curate, cu degete subţiri, nervoase, cu unghii îngrijite, ca de chirurg.

În aprilie 2016, Mihalache însufleţeşte din nou pereţii Galeriei Frunzetti din Bacău cu lumea lui himere 
aflate în căutarea echilibrului cromatic, dezlănţuindu-se în nu mai puţin de 110 definiţii ale modului 
de a privi obiecte şi locuri. Prodigiozitatea lui se arată în totala ei complexitate. Fie că abordează 
peisaje rurale, maritime sau citatine, fie că transfigurează pe pânză imaginea unor obiecte casnice, 
artistul demonstrează virtuozităţi cromatice remarcabile.   

Prin echilibrul studiat al volumetriei şi prin petele generoase de culoare, aparent instinctual 
împrăştiate, cadrele dezvăluie intimităţile evanescente ale obiectelor. 

Între o imagine gravă, cu accente sobre, dramatice şi alta cu tente de o puritate acută, Mihalache intră
 în carnea subiectelor dezvăluindu-le palpitul vital prin trăsături de penson viguroase şi sigure. 
Mâna lui strecoară în imagine, cu un gest fin, insinuant, efemerul. Nu ni-l înfige în ochi, nu bravează, 
nu-şi arată vâltoarea sângelui care-i pune muşchii-n mişcare,  însă accentul acela cromatic e tocmai 
nota de echilibru, cea prin care atingerea culorii evită drama şi încarcă tabloul cu o înţelepciune a 
 bunului simţ, nu doar a detaliului, ci a întregului ansamblu imagistic. Semnul liniştii planează peste 
 volumetria dispusă într-un ferm echilibru vizual, aşa cum ne-a obişnuit deja prin manifestările 
anterioare. 

Pe pânzele lui, joacă, într-o cadenţă numai de el ştiută,  culori dezlănţuite într-o sarabandă nebună de 
tuşe energice, de ciulendre, sârbe şi corăgheşti ancestrale, culoarea se dilată, se diluează până la 
transparenă, dar îşi păstrează vigoarea din tub, ca într-o vrajă care nu poate fi ruptă de meandrele 
realului. Paste groase, puternice îşi înmoaie expresia cu tuşe fine, luminiscente, care subliniază 
contururile, ca în stampele japoneze.  

Casele lui nu sunt luminate. Din ele iese lumina. Ele emană lumină. E o lumină de pace, tihnită, care 
dă semn de sărbătoare în tot ce e viu. Extract de splendori. Poţi bănui că în fiecare din casele lui s-a 
născut prunc frumos, drag şi luminos. 

Dar unde-s oamenii care le-au ridicat? Putem să ni-i imaginăm: culeg roade din cireşul din spatele 
casei, cosesc în fundul grădinii sau taie lemne-n pădurea din dreapta. Poate-s departe, la oraş, după 
dealul care se bănuieşte după dealul ascuns în neguri cenuşii din planul secund. Aici, în casă, ploduţul 
dă din mânuţe şi gângureşte ceva neînţeles din lumea din care-i tocmai venit. Ştim asta după căldura 
care se simte ieşind din nuanţa luminii pe care-a pus-o Ion în fereastră. Nu-i de lumânare şi nici de 
bec electric. E de măr şi de portocală. Miroase frumos a ceva neîntinat. 

Într-o arhitectură aparte, fotoni solari strălucesc din ziduri, din acoperişuri şi din ferestre, în forma 
dragostelor ce nu mor niciodată. Priveşti şi respiri oxigen ozon, levănţică, sănătate, suflet pur de copil. 
 Te simţi inundat cu endorfine.

Îl bănuiesc pe Ion Mihalache că, aidoma alchimiştilor, îşi diluează culorile cu un  amestec secret de 
hormoni care dau stări extatice şi trezesc în privitor memoria unor stări emoţionale în care te-ai simţit 
solidar cu izbucnirea luminii în răsărit.