Respirăm aerul otrăvit al unei epoci în care fiecare are războiul lui. Cum dau zorii, oricine poate contesta pe oricine. Adevărul meu e mai adevărat decât al tău. Infarctul meu e linia ta de sosire. Zâzania e constituţională, democratică şi legală. Chiar obligatorie, dacă e vorba despre literatură. Nimeni nu se mai oboseşte să inventeze vaccinul bacovia împotriva acestei epidemii în care inutilul se îmbină armonios cu urâtul. În zarva asta, eu mai mult tac.
Când se va termina otrava din aerul planetar, poetul va respira şi îi va fi bine. Şi pentru omenire va fi bine, căci pandemia mizeriei sufleteşti se va fi sfârşit, iar iarna neiubirii va fi trecut. Valuri - valuri, pe măsura în care puteam plăti cu distopii chiria pentru statutul de om, veneau facturi pentru ţigările stinse în acel contur care-mi fusese trasat de Domnul Profesor. N-am avut nevoie de droguri. Poezia mi-a fost de ajuns.
Nu mă simţeam deloc o simplă moleculă în ecosistemul social, eram, mai degrabă, buricul pământului, fără de care legăturile dintre planete s-ar fi rupt şi însuşi soarele ar fi luat-o razna prin alte galaxii. Cam ăsta era Val Mănescu în momentul debutului literar în revista Ateneu, acum aproape cincizeci de ani. Când mi-am văzut numele sub două poezele la pagina cu Poşta Redacţiei, am uitat să mai respir. Am împăturit gazeta, am strâns-o la piept şi-am luat-o la fugă ca un nebun prin parc, spre niciunde. Cu timpul, am învăţat că nu e obligatoriu să câştigi fiecare luptă, că şi compromisurile fac parte din viaţă. Oricum, victoriile sunt trecătoare. Deoarece n-am fost în stare să-mi trăiesc viaţa de plastic cu metodă, după dictare, încărunţit, am acum la vânzare cărţi radioactive, ochi fără pleoape, menghine cu elice, delicte de memorie, efecte placebo, la alegere, doar-doar să nu mă prindă noaptea neiubit ca pe Domnul Profesor Bacovia.
Acum, bucurându-mă domol pentru luarea în seamă pe care o presupune acest premiu al revistei Ateneu, par mai înţelept, dar ştiu că nu am toate răspunsurile şi plouă ca-n noiembrie. E prea târziu să-mi doresc o maşină nouă, o altă pălărie, un alt ficat. O altă viaţă, da. Pe asta, aproape c-am trăit-o. Am avut-o. Ştiu de ce e-n stare. Trecutul meu e un viciu, o menghină cu elice care încătuşează zborul. Mulţumesc, Ateneu. Ai slăbit strânsoarea.
P.S. România a intrat în Primul război mondial la o zi după apariţia volumului Plumb de George Bacovia. Ce întâmplare galactică!
