Pubic, în semn de drag şi de preţuire, un inteviu exclusivitate pe care mi l-a acordat Florin Piersic la aniversarea lui de 75 de ani, pe 27 ianuarie 2011.
La mulţi ani, Florine!
Anul acesta (2011) se împlinesc 54 de ani de carieră. La ce concluzii despre
soarta unui artist pe pământ ai ajuns?
Poate pentru unii această aritmetică reprezintă un motiv de pesimism,
de reflecţie; în cazul meu nu se pune, pentru că niciodată nu mi-am făcut
astfel de socoteli. Nu am avut timp.
Artistul pe pământ reprezintă un unicat şi urma lui – în timp – rămâne,
sau se duce într-o uitare colectivă, dacă dincolo de aplauze n-ar exista şi sufletul
spectatorului.
Cum era?
Soarta artistului a fost, este şi va fi, cu mici diferenţieri aceeaşi:
sacrificiu, orgoliu, o relaţie specială nu numai cu spectatorul, dar şi cu
colegii de scenă. Pentru trecut un anume resort sufletesc ne îndeamnă să fim
romantici şi să-l idealizăm.
Cum e?
Diferit de trecut, de ziua de ieri, deosebit de ceea ce era cu un ceas
în urmă. Teatrul este acum – într-o frumoasă teorie democratică – liber să se
exprime, să opteze pentru o mie de variante, de idei şi limbaj. Ceea ce ţine de
evidenţă şi de adevărul aspru este că o generaţie de spectatori dispare,
aproape biologic, şi încă nu avem o strategie pentru atragerea altor devotaţi,
din alte generaţii spre miracolul ridicarii cortinei.
Cum va fi?
Va fi bine, dacă nu mergem prea des la doctorul de familie. Dacă eşti
solicitat în distribuţii, chemat să joci la diverse teatre, să te rosteşti
despre sine şi meseria ta în media, înseamnă că valoarea ţine de evidenţă şi
oamenii au nevoie de tine. Aceasta este raţiunea noastră de a fi, vocile conştiinţei,
ale artei, a tot ceea ce este durabil şi patrimonial. Teatrul reprezintă una
dintre cele mai importante bogăţii ale omenirii.
Ai putea defini resorturile
ascunse care declanşează forţa şi delicteţea interpretării tale?
Încrederea în tine insuti, în text, în parteneri, în regizorul care
trebuie să te cunoască altfel decât cei din jurul tău, pentru a putea să-ţi
ceară mai mult decât se poate firesc şi omeneşte, în cunoştinţă de cauză. Forţă
da, delicateţea are şi ea rolul ei, şi poate ieşi la suprafaţă atunci când îţi
permite replica, sau ai partenerul potrivit. asta nu înseamnă că nu sunt un
luptător, dar pot să înlocuiesc oricând spada cu o floare.
La vârsta ta, ai o viaţă plină
de evenimente. Care este secretul?
Am mai spus asta:
sportul meu preferat este viata! Si ma antrenez in fiecare zi ca dovada ca am
ajuns la saptezeci si cinci de ani si continui sa traiesc, sa incerc sa mai
conjug verbe la viitor. Nu cred ca a sosit momentul sa trag o linie, facand
bilantul pentru o trecere in revista, carunta, inteleapta si plina de realizari
nemaipomenite. Mi-a placut si-mi place viata in miscare, colorata, originala,
neasteptata, puternica. Dar fara excese. Recunosc, am facut de multe ori, mai
multe lucruri deodata si n-am trait niciodata cu incetinitorul! Mor de ras cand
multi imi spun ca m-am pastrat mereu tanar, de parca as fi un produs la
conserva, cu termen de expirare. Ca sa-l citez pe un favorit al meu,
exceptional scriitor, minunat om, Geo Bogza, “Tineretea este o notiune, biologia un adevar. Ele impreuna dau
dimeniunea existentei”.
Eşti primul şi pe lista de anul
trecut a marilor cuceritori. Este poezia o armă în confruntarea cu inima
femeii?
Până la urmă, la vârsta mea „frageda”, avand acum patruzeci de ani de
cand am implinit treizeci si cinci, îmi place postura aceasta, mai aproape de
basme, referitoare la activitatea mea de Don Juan cu procură, şi de multă vreme
am încetat să mai torn apă rece peste creştetele înfierbântate ale unora şi
altora care caută senzaţionalul aproape de scandal, ineditul îmbujorat pentru
a-şi vinde ziarul sau emisiunea. Desigur nu am fost niciodată călugărul din
vechiul schit dormind cu tâmpla pe-o romanţă... Poezia ca armă? În niciun caz!
Noi nu ne confruntăm cu inima femeii, acolo este o grădină ce aşteaptă soarele
unui cuvânt frumos, al unui vers potrivit şi de aceea această luptă, paşnică,
vie şi colorată, se desfăşoară fără victime, şi dacă sunt câteva, ele se numesc
amintiri pentru mai târziu.
Ce te surprinde mai mult la
contemporani?
Nu mă mai surprinde absolut nimic şi nici nu mă ocup cu contabilizarea
unor fapte sau atitudini, căci nu de mine depinde mersul istoriei, chiar dacă
fac parte din această abstracţie cu gură mare, care este istoria. Trăită pe
viu, în direct, poate să lase urme, obsesii, dar un artist va ştii întotdeauna
să aleagă dintre contemporani pe cei care sunt autori, regizori pe de-o parte,
de cealaltă spectatorii, marea masă, mai mult sau mai puţin atentă la cum suflă
vântul evenimentelor şi mişcă morile de vânt.
Ce crezi că este mai important
pentru o reuşită în viaţa de artist? Pasiunea? Talentul? Pregătirea? Norocul?
Altceva?
Am fost şi eu de câteva ori la DNA pentru a răspunde la aceste
întrebări... Vorbesc despre Dragostea
Nesfârşită pentru Artă, acesta este DNA-ul unde mă duc eu
să răspund la întrebări care conţin răspunsul în sine. Cariera unui artist
depinde, în procente diferite, de pasiune, talent, pregătire, noroc, sanatate
şi de acel altceva care înseamnă şansa, recunoaşterea, momentul... Nu există o
reţetă anume, sau un manual prin care să ţi se ofere ajutor în realizarea ta ca
artist şi ca om. Fiecare îşi scrie această „”carte pentru sine şi lasă loc
liber pentru completările ivite din cauza pasiunii, a talentului, a pregătirii
şi a norocului.
Ce model ai avut în viaţa artistică?
Intotdeauna cand am cunoscut o femeie pe care am indragit-o, am cautat
in ea ceva din cele vazute si simtite la mama mea. Dar cele multe pe care le
avea Ea, nu le gaseam in totalitate la niciuna din dragele mele. Una avea avea
ceva, alta avea altceva, a treia avea si ea ceva, a patra avea si ea altceva si
atunci, gandeam : cum de nu pot eu sa gasesc eu intr-una singura toate cele pe
care le aveau fiecare in parte?! De ce v-am spus asta, pentru ca in lumea
artistica in care am trait, am gasit foarte multi artisti, regizori, scriitori,
scenografi, muzicieni, la care vedeam, cunoscandu-i, nenumarate calitati, dar
la fel cu exemplul de mai sus, niciunul nu le avea pe toate. Si asa e si
normal. Nu cred astazi, cum n-am crezut niciodata ca exista un om, in cazul nostru
un artist care sa fie daruit cu toate calitatile pe care le poate avea o
fiinta. Dar a existat artista si profesoara mea Marieta Sadova. Femeie nobila,
inzestrata, talentata si indragostita de profesia pe care noi, tinerii o
invatam de la ea. Aceasta Doamna, inca din anul intai, mi-a dat speranta, chiar
siguranta, ca sunt talentat si ca am facut bine ca am intrat pe drumul acestei
profesii care se cheama actoria. Ar fi o crima sa nu-l amintesc pe maestrul Al.
Finti, actor si apoi exceptional regizor, director de scena, care m-a
distribuit in roluri incredibile prin diversitatea tipologiilor. De la el pana
astazi n-am intalnit un profesionist al teatrului cum era El. El m-a facut Orin
din Electra, el m-a facut fratii gemeni din Masina de Scris a lui Cocteau, el
m-a facut Lennie din Oameni si Soareci al lui Steinbeck, el m-a facut Miskin
din Idiotul lui Dostoievski si mi-a daruit si alte cateva roluri care mi-au
colorat prin diversitate tipologia personajelor ce le interpretam. Pot sa-l uit
pe marele Marin Preda care intr-un interviu din revista Teatrul declara
punandu-mi pe inima o decoratie de mare pret:” Actorul sufletului mei este
Florin Piersic, pentru ca in patru zile dintr-o saptamana, l-am vazut in patru
roluri complet diferite, care m-au facut sa-l indragesc si sa imi repet
parerea: Un actor adevarat trebuie sa aiba in „substanta” creatiei lui, stiinta
de a face compozitie si de a fi surprinzator si diferit de la personaj la
personaj, de la piesa la piesa. Dar cum sa-l uit pe Maestrul Radu Beligan, care
in 1957 l-a adus pe regizorul francez Louis Daquin la studioul Cassandra al
Institului sa ma vada in piesa Peer Gynt
al lui Ibsen si astfel sa fiu distribuit in primul meu film „Ciulinii
Baraganului”, participant la a XI-a editie a Festivalului Cinematografic de la
Cannes. Se poate uita asa ceva? Incercati dvs. Sa va imaginati un actor la
incept de drum, intalnindu-se cu cele mai mai forte artistice ale timpului. Mai
sunt cativa care mi-au marcat in timp cariera si ma gandesc la Dinu Cernescu,
cel care m-a distribuit in rolul Peer Gynt din poemul dramatic cu acelasi nume
a lui Ibsen, rol datorita caruia am fost angajat al Teatrului National din
Bucuresti. Dar nu se poate sa nu spun de modelul unic prin profesionalism si
daruire, a celui care m-a parasit atat de repede, unul din parintii
Margelatului, regizorul Doru Nastase. Modele? George Calboreanu, Irina
Rachiteanu, Dina Cocea, partenerul fara egal Matei Alexandru, Victor Moldovan
si foarte multi altii. Despre ei, in viitorea mea „poveste” ce se va intitula „Fereastra
sufletului meu este deschisa - Florin Piersic”.
Care este cel mai recent
eveniment notabil?
Sunt foarte emotionat de ceea ce
am sa va comunic. Primarul Clujului, Sorin Apostu, a luat initiativa acum
cateva luni ca cel mai mare Cinematograf din Cluj - Republica - sa se cheme „
Florin Piersic”. Imi place sa cred ca pana la urma, asta este o recunoastere a
ceea ce am realizat in aceasta profesie minunata , pe care am facut-o cu
IUBIRE.Nu-mi vine sa cred si
va spun adevarat: nu m-am asteptat la asta. Si cand
puteam sa primesc mai bine acest dar, acest extraordinar gest?! In ianuarie, de
ziua mea. Si ganditi-va dumeavoastra: acum
75 de ani mama mea, pe 26 ianuarie, fiind in cinematograful care azi
imi poarta numele, la un moment dat, in timpul filmului, i-a spus tatalui meu: „Stefane,
cred ca nasc”. Deci eu de fapt am batut la portile vietii intr-un cinematograf.
O sa va spun ceva: se intampla sa trec seara tarziu prin fata cinematografului
deasupra caruia astazi sta luminata de neon imaginea lui Margelatu’ langa care
scrie „Cinematograful Florin Piersic”. Stau minute in sir pe strada pustie si privesc si ma gandesc ce
drum extraordinar am parcurs in viata asta si ma incearca un singur mare
regret. Acela ca n-au trait parintii mei pana acum, ca sa-i simt bucurandu-se
alaturi de mine de toata aceasta revarsare de apreciere si iubire de care am
parte.
Doua zile mai tarziu ma aflam in Bucuresti. Unde?!
In Piata Timpului din centrul capitalei, unde am primit prima stea de pe aleea
celebritatilor. Auziti dumeavoastra! „Aleea celebritatilor”...
Doamnelor, domnilor, dragii mei... orice, dar celebru sa nu ma faceti pentru ca
nu sunt nici Charlie Chaplin, nici Greta Garbo, nici Liz Taylor, nici Richard
Burton... Aia sunt celebri, Stan si Bran! Ei,... o prapastie mare si dupa care
urmez eu. Cum s-ar zice, nu am doar o stea in frunte, ci si pe drumul pe care
l-am parcurs de mii de ori mergand spre Teatrul National.
Povesteşte o întâmplare despre
care îţi aminteşti cu plăcere.
Nu avem loc şi timpul necesar: întâmplarea respectivă este chiar viaţa
mea. trenul
Dacă ai putea da timpul înapoi,
care sunt lucrurile pe care le-ai face altfel? Ce n-ai mai face?
Întrebarea aceasta mi s-a mai pus, de fiecare dată am dat un răspuns
care mi s-a părut atunci mulţumitor, pentru ca după câteva zile să fiu profund
nemulţumit. În timpul acela despre care vorbiţi, mai tânăr şi el, ar putea fi
oamenii de acum mai tineri şi ei, un tren pe care l-am pierdut să mă aştepte,
câte şi mai câte, plăcute ca un exerciţiu de imaginaţie, dar imposibil de
realizat şi poate că nici n-aş mai încerca o asemenea experienţă. Ce n-aş face... : sa nu imbatranesc!
Ar mai fi ceva ce-ai dori ca
oamenii să ştie?
În fiecare zi le povestesc, înt-un fel sau într-altul, despre mine şi
despre noi înşine, alte nume, alte întâmplări dar aceleaşi personaje dintr-o
piesă de teatru fără de sfârşit. Oamenii, semenii mei, ştiu deja despre iubirea
pe care le-o port şi despre faptul că raţiunea mea de a fi, om şi artist, sunt
ei. De aceea n-am să accept niciodată să mă aflu pe o insulă pustie, în
aşteptarea lui Vineri, chiar dacă s-ar putea întâmpla într-o joi... Mergem
împreună mai departe, actor şi spectatori, fără a premedita vreun gând de
pauză, sau finalul piesei. Toate astea depind de noi şi de cât ne respectăm.
