PREŢUIRE PENTRU SENIORII NOŞTRI

Guvernul Elveţiei a iniţiat un program de cooperare finanţat cu peste 320 000 Frs, de care beneficiază, în parteneriat, Fundaţia de Sprijin Comunitar – preşedinte Gabriela Achihăi, Centrul Daniel – preşedinte Mariana Popa  şi Asociaţia EspoirRoumanie – preşedinte Argelia Ledermann, organizaţii neguvernamentale destinate ajutorării diferitelor categorii sociale aflate în dificultate.

Sub semnul solidarităţii şi al bucuriei de a fi de folos, EspoirRoumanie  a făcut posibilă de curând vizita în Bacău a doamnei Danièle Bonhomme, directoarea  a trei cunoscute aşezăminte medico-sociale din cantonul Vaud, destinate îngrijirii persoanelor în vîrstă.   În cele câteva zile ale vizitei care s-a înscris în proiectul „Modele de parteneriat pentru comunităţile rurale sărace”, doamna Bonhomme a avut prilejul să cunoască activitatea unor instituţii similare din Bacău şi Târgu-Ocna. Ea a avut întâlniri  cu  responsabilii unor direcţii sociale din primăriile principalelor oraşe din judeţ şi a luat contact cu problemele şi preocupările Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bacău, într-o întrevedere cu directorul general Sorin Braşoveanu. Discuţiile s-au purtat în jurul ideii de ameliorare a condiţiilor de viaţă ale celor asistaţi social, analizîndu-se posibilităţile unei mai eficiente organizări a activităţii interne, dar şi a îmbunătăţirii comportamentului personalului angajat şi a imaginii acestuia în rândurile pacienţilor şi al partenerilor.

Principala activitate s-a desfăşurat sub semnul devizei „Respect pentru semenii noştri”, la Centrul de zi pentru persoane vârstnice „Dr. Ştefan Ciobanu” al Fundaţiei de Sprijin Comunitar din Bacău, şi a avut ca obiectiv mărirea gradului de responsabilizare a personalului de îngrijire din stabilimentele sociale din zona noastră.

Argelia Ledermann şi invitata sa, Danièle  Bonhomme, au declaşat un interesant  dialog profesional privitor la sistemele de administrare eficientă a instituţiilor de profil, la care au participat responsabili din aşezămintele de profil din judeţul Bacău.  Dialogul a evidenţiat diferenţele conceptuale ale sistemelor de prestări de servicii sociale din cele două ţări. Vorbitorii au subliniat că un management eficient este profund afectat de lipsa de personal calificat şi de precaritatea mijloacelor materiale, de maniera de lucru, uneori neatentă,  neadaptată şi nepersonalizată. Logică şi coerentă, susţinută de o sugestivă  proiecţie video,  expunerea doamnei Danièle  Bonhomme a fost un prilej pentru participanţi să mediteze la întrebarea „Sunt eu un bun practician?”, completând un chestionar care le solicita să răspundă câtorva situaţii atitudinale frecvent întâlnite în relaţia pensionar asistat – asistent social.

Salutând utilitatea acestui schimb de experienţă, coordonatoarea activităţilor de la Centrul Daniel, psihopedagogul Lavinia Porubiu, a remarcat că, deşi scopurile sunt comune, din cauza lipsurilor materiale şi de personal, există deosebiri între modalităţile de acţiune:  „În aşezămintele de profil din Elveţia, importantă este componenta psihică, a stării sufleteşti a persoanei asistate. Acolo se pune accent pe activităţi de socializare, cum sunt excursiile, vizite la muzee, concursuri recreative de grup. Pentru că noi nu avem suficiente resurse, ne străduim mai ales ca procesul de îngrijire sanitară şi medicală să fie corespunzător”.

Accentul minor care se pune pe pregătirea şi educaţia permananentă a personalului în spiritul unei atitudini pozitive şi al respectului pentru persoanele aflate în îngrijire, este, deasemenea, un motiv pentru care, în România, aşezămintele sociale sunt privite mai degrabă ca ultime refugii pentru vîrstnici, şi nu ca o nouă şansă la un trai mai bun, animat de căldură sufletească, lipsit de grija zile de mâine, în demnitate umană şi afecţiune.

varanus: Text cu bulină roşie

varanus: Text cu bulină roşie: Oraşul în racursi după noaptea de drag cu mimosa sensitiva,pentru că eu sunt căzut pe trotuar în poziţia foetus, cum dorm copiii nimănui. ...

Text cu bulină roşie

Oraşul în racursi după noaptea de drag cu mimosa sensitiva,pentru că eu sunt căzut pe trotuar în poziţia foetus, cum dorm copiii nimănui.

Dacă alcoolul din mine m-ar lăsa,

aş putea urî lumea, aş simţi că vine  ploaia şi aş vedea furnica asta mică  amuşinîndu-mi lacrimile de sub cap.

Mă aflu aşadar căzut pe trotuarul din faţa poştei centrale. Trece lume, trec maşini, trece viaţa. Mi-e cald şi mi-e frig. Sîngele meu a luat-o razna pe asfalt, se întinde spre primărie. E ca o dîră de benzină gata să  ia foc.

Iar apare  furnica, miroase cu două antene ceea ce iese din mine :

Sînge dulce de amant părăsit şi un curcubeu cît aura ta de zeitate nepămînteană   -  un amestec exploziv pe care n-ai voie să-l atingi. Nimic nu-i place furnicii din produsele fabricii de dureri.

Chiar aici în gross plan e  unghia spartă de la degetul meu arătător, dar nu

zăresc tastatura la care scriu sunetele astea, semnele astea de existenţă din ce în ce mai obeză, mîinele pe care nu-l mai vreau, casa contaminată cu virusul tău  de scoică lunară. Shit. Trece lumea, se zgîieşte la mine căzut pe asfalt şi întoarce capul spre vitrinele strălucitoare. Nimeni nu cheamă salvarea.

Nici nu mi-ar folosi la ceva. Glonţul otrăvitor circulă de la creier la inimă cu viteza numelui tău,

lăsîndu-mă doar pe dinafară întreg,

condamnat pe cincizeci de ani la puşcărie grea, într-o tulpină unde  nu mai încap de frumuseţea ta nemiloasă, cum stăteai pe vîrfuri în faţa aragazului în aşteptarea clocotului  meu şi al cafelei.

Pînă la urmă secunda aceea s-a terminat şi uite-mă privind în ochi furnica, o furnică neconcludentă care poartă în antene ţăcănitul scurt al yalei în urma mea, uite-mă cum şterg din agendă  ziua de 18  în care brusc ai crescut şi ţi-a rămas mică dragostea mea.

Uite-mă cum stau ca un nod pe asfalt, în faţa acestei furnici  care-mi miroase sufletul defect, observă-mi zvîrcolirea artistică din acest spectacol care, orice ar fi, trebuie să continue, uite-mă prăbuşit pe asfalt, ochi în ochi cu insecta neagră care îmi admiră cu ironie singurătatea.

Nu mi-am vopsit pupila cu verde şi nici nu plîng. Ce se vede e  iarba prinţesei care-mi creşte de-o vreme în locul sinapselor.    

Ortodoxia roşie

 André Muit:
,,Este zi de doliu naţional în Olanda pentru cele 173 de victime ale tragediei aviatice din estul Ucrainei. Premierul Mark Rutte a cerut tuturor instituțiilor ţării să arboreze drapelul în bernă.

Toate instituțiile au răspuns solicitării in afara de..... Ambasada Rusiei.

La bordul avionul malaezian care s-a prăbuşit în Ucraina se aflau 173 de pasageri olandezi, 27 de pasageri australieni, 43 de malaezieni, 12 indonezieni, nouă britanici, patru germani, patru belgieni, trei filipinezi, un canadian și un neozeelandez. 21 dintre cele 298 de persoane aflate la bord încă nu au fost identificate. "

Rusia este o ţară eminamente ortodoxă. Ortodoxia înseamnă Credinţa cea dreaptă.

ALTAR - Rapsodia Romaneasca - 2013 (cu versuri)

EFECTUL DADA ASUPRA ORAŞELOR MICI

inima mea decentă pe case modeste mai modeste mai impunatoare mai modeste pe care aş galopa şi freca mâinile pe tabla dură cu fărâmituri de pâine a dormi oh da de numai ar putea cineva să facă numai asta

trenul punctual leguma spectacolul turnului frumosului eu stau în banca mea

ce contează leguma frumosul ziarul ce vine după care este rece aştept vorbeşte mai tare

inimi şi ochi se învârt în gura mea

î n a i n t e m a r ş

si copii mici în sânge

[e îngerul? eu vorbesc de el care se aproprie]

hai să fugim şi mai repede

mereu oriunde noi vom ramâne

printre ferestre întunecate

(Tristan Tzara – Mic oraş din Siberia)

Pe strada principală a Moineştiului, cu aceleaşi clădiri de la la începutul secolului Tzara, am defilat de câteva ori, cu ocazia lui 1 Mai, Ziua internaţională a celor ce muncesc. Am fost mai întâi, în 1962, într-o dimineaţă scăldată în lumină roşiatică, toboşar în detaşamentul 4 de pionieri al Şcolii 1 din Comăneşti, oraşul vecin. Apoi, în anii următori, am fost avansat trompetist. Un tren ca o caricatură, două vagoane cu bănci de lemn trase de o locomotivă neagră care umplea văile cu nori de fum alb şi gros, reuşea să parcurgă cei câţiva kilometri în aproape o oră. Se spunea că babele, dacă se grăbeau să ajungă de la Comăneşti la Moineşti, nu urcau niciodată în trenul acela. 

Strada principală pe care copilărise şi Samuel Rosenstock pe la începutul secolului trecut, şerpuia printre magherniţe jidoveşti, lipite una de alta, mai toate cu firme de tablă albastră sau roşie pe care, cu vopsele scorojite şi fără de culoare, scria denumirea negoţului care se înfăptuia în prăvăliile lungi, înalte şi întunecoase. Croitorie. Fierăria Oţelul. Frizerie. Măcelărie. Cizmărie. Colţul Eftin Iancu Rosemberg, Metalo-Chimice. Pâine. Drogherie. Pe stâlpi fluturau steagurile Republicii Populare Române, dublate de cele ale Partidului Muncitoresc Român, iar în aer plutea un miros ciudat, amestec de usturoi, motorină şi carne friptă. Noi, pionierii, deschideam parada. În frunte mergea ţanţoş comandantul, cel mai fruntaş dintre toţi la învăţătură, purtare, activităţi sportive şi culturale, geniul generaţiei, cu drapelul unităţii fâlfâind. Toboşarii dărăbăneau ritmul marşului, iar trompeţii îşi ţuguiau buzele umflate pe muştiucurile de alamă, scoţând sunete ascuţite care-ţi înţepau timpanele. După noi, urmau vajnicii utemişti, urlând din rărunchi fericirea de a fi prieteni cu marele popor de la Răsărit. Prin faţa tovarăşilor de la partid aliniaţi şi frumos pomădaţi pe tribuna din lemn şi pânză roşie, treceau apoi fanfare şi tarafuri, sute de mineri, forestieri, petrolişti şi ţărani de pe Valea Trotuşului şi a Tazlăului, cu pancarte mobilizatoare şi mii de steguleţe, îşi axprimau voios entuziasmul de a construi fără răgaz democraţia populară în scumpa noastră patrie, cu gândul la micii sfârâitori de pe grătare şi la berea care avea să curgă la liber în parc, după defilare. De 1 Mai, uitau cât de aproape de Siberia se mutase ţara. Într-o vreme când pâinea şi marmelada se dădeau pe cartelă, iar cine purta pălărie era ori activist de partid, ori duşman al poporului, veselia forţată a proletarilor, abundenţa de steaguri şi lozinci, strigătele sacadate ale demonstranţilor păreau un spectacol grotesc, care friza absurdul.  Acelaşi absurd care-l îndemnase, poate, pe tânărul Samuel să-şi spună Tristan.

În anii aceia, Moineştiul era cunoscut prin exploatările de petrol şi prin existenţa unui aşa-zis muzeu memorial, de fapt o bojdeucă din chirpici la poalele unui deal, în care, chipurile ar fi locuit  tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe când era ucenic la căile ferate şi nici prin cap nu-i trecea c-o s-ajungă iubitul fiu al poporului. După defilare, eram duşi în formaţie la locul cu pricina, depuneam flori pe pragul casei văruită frumos cu alb, beam apă de la fântâna de la poartă şi ne zbenguiam prin grădiniţa plină cu meri înfloriţi. Cred că eram prin clasa a patra când, cu ocazia unui asemenea eveniment, am sărutat prima dată o fată, pe Alexandra, şi m-a pălmuit profesorul de rusă Rusu, căci nu se cădea. Tot atunci mi-am pierdut cravata de pionier.

şi urmăreşte micii oameni în vocala lor

retează-i cu trenul clopotul sună

şi urmăreşte micii oameni în vocala lor

micul foc în potir

şi urmăreşte micii oameni în vocala lor

şi urmăreşte micii micii oameni în vocala lor

(Tristan Tzara – Ţara verde alb)

Când, câţiva ani mai târziu, în liceu, am aflat despre Tristan Tzara şi am citit La Deuxième aventure céleste de Monsieur Antipyrine şi Cele şapte manifeste Dada mi-am umflat pieptul de mândrie că am avut norocul să mă nasc  la doar şapte kilometri de locul în care trăise năzdrăvanul întemeietor al dadaismului. Deşi, prin anii  70, o deschidere nesperată către cultura universală  ne făcea să credem că suntem părtaşi la minunăţiile minţii umane, despre aventura intelectuală a lui Tzara care dăduse naştere unuia dintre cele mai interesante curente artistice,  nu existau prea multe referinţe. Nici opera, de altfel, nu-i fusese integral editată în româneşte. Îmi plăcea fără rezerve să citesc  tot ceea ce era legat de năzbâtiile artistice ale amicilor lui Tzara, dar, mai ales eram avid să ştiu cât mai multe despre moineşteanul meu, pe care, atât de mult mi l-aş fi dorit prieten, aşa cum, mi-aş fi dorit să fiu măcar odată martor la un happening în Cabaret Voltaire din Zurich. Mă tot minunam cum de-şi găsise aşa un pseudonim sonor,  care exprima atât de sugestiv starea de spirit a tânărului poet;  apoi, cum de-i venise ideea să alcătuiască poeme din cuvinte alese la întâmplare care, cu toată înşiruirea aleatorie, iveau înşelesuri. Îi admiram – şi nici acum n-am încetat s-o fac – puterea şi talentul de a inova,  de a crea prin re-creaţie, de a şoca publicul prin destructurarea şi re-inventarea structurală a limbajului. Jurnalul meu – la vremea aceea, notam zilnic cel puţin douăzeci de rânduri, inspirat de Jurnalul lui André Gide pe care-l citisem cu evlavie – era mereu îmbogăţit cu câte o transcriere din opera lui Tzara pe care, apoi, mă străduiam s-o învăţ pe de rost şi s-o recit iubitelor mele sau în cercul de prieteni. Cândva, pusesem pe muzică minunatul Chanson DADA, care devenise imnul cenaclului pe care-l frecventam o dată pe săptămână:

I 

la chanson d'un dadaïste 

qui avait dada au coeur 

fatiguait trop son moteur 

qui avait dada au coeur

 

l'ascenseur portait un roi 

lourd fragile autonome 

il coupa son grand bras droit 

l'envoya au pape à rome

c'est pourquoi 

l'ascenseur 

n'avait plus dada au coeur 

mangez du chocolat 

lavez votre cerveau 

dada 

dada 

buvez de l'eau 

II 

la chanson d'un dadaïste 

qui n'était ni gai ni triste 

et aimait une bicycliste 

qui n'était ni gaie ni triste 

mais l'époux le jour de l'an 

savait tout et dans une crise 

envoya au vatican 

leurs deux corps en trois valises 

ni amant 

ni cycliste 

n'étaient plus ni gais ni tristes

mangez de bons cerveaux 

lavez votre soldat 

dada 

dada 

buvez de l'eau 

III 

la chanson d'un bicycliste 

qui était dada de coeur 

qui était donc dadaïste 

comme tous les dadas de coeur 

un serpent portait des gants 

il ferma vite la soupape 

mit des gants en peau d'serpent 

et vient embrasser le pape  

c'est touchant 

ventre en fleur 

n'avait plus dada au coeur 

buvez du lait d'oiseaux 

lavez vos chocolats 

dada 

dada 

mangez du veau   

(1923)

Prin Tristan Tzara i-am descoperit pe Marcel Duchamp, , Marcel Iancu, Victor Brauner André Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Francesco Picabia,  m-am desfătat cu manifestele lor poetice, cu gesturile lor aparent fără sens, dar cu atât mai mult sens, care, fără ambiguitate, fără excrescenţe inutile şi fără răsfăţuri poetice, dar cu cascade învolburate de autenticitate  şi cu efect real fără de fisuri,  negau evidenţele monotone şi terne ale artelor conformiste. Pentru un adolescent atras de fiorul frumosului şi al adevărului,  asta era un must carry. Motto-ul jurnalului meu era un citat din Tristan Tzara: Scriu un manifest...şi sunt din principiu împotriva manifestelor. Peste ani, aveam să aud  o butadă asemănătoare, de un umor sec irezistibil : Am o părere, dar nu sunt de acord cu ea...

Pentru a face o poezie dadaistă

Luaţi un ziar.

Luaţi o pereche de foarfeci.

Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre.

Decupaţi articolul.

Taiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ.

Agitaţi-l încetişor.

Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage.

Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna.

Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.

(Tristan Tzara - Ca să faceţi un poem dadaist – 1920)

Pe la mijlocul deceniului şapte, în cercurile intelectualităţii băcăuane începuse să fie pomenit numele unui profesor din Moineşti, dispus să se ia la trântă cu oricine i-ar fi contrazis convingerea că Tristan Tzara este un geniu. Activiştii culturali ai vremii îl priveau cel puţin cu suspiciune, dacă nu cumva aveau şi gânduri mai puţin onorabile despre omul cu mania Dada, care nu-i mai slăbea cu articole de nepublicat în presa literară ideologizată profund  sau cu cereri de neînţeles, cum ar fi înfiinţarea unei case memoriale sau ridicarea unui monument  dedicat lui Tzara, în contradicţie cu doctrina partidului care construia monumente doar pentru eroi ai muncii socialiste.  În fond, acest Tzara era exponentul negativist al burgheziei decadente, un transfug pus pe distrugerea concepţiilor clare, sănătoase, realiste care ar fi trebuit să  stea la baza inspiraţiei artiştilor „epocii de aur”. Entuziastul şi neobositul propagator al moștenirii literare a lui Samuel Rosenstock, devenit Tristan Tzara, profesorul de la Moinești, Vasile Robciuc, a continuat  să spere că, într-o bună  zi, oamenii, oraşul, ţara vor binevoi să recunoască şi să cinstească cum se cuvine memoria celui care a revoluţionat din temelii arta şi cultura mondială. Zile, luni, ani, a căutat prin biblioteci, prin arhive tot ce fusese scris de şi despre fiul spiritual al oraşului Moineşti, unul dintre reprezentanţii de autoritate universală ai avangardei literar-artistice a secolului al XX-lea.     

În toamna anului 1991, Vasile Robciuc pune bazele Asociaţiei Cultural – Literare „Tristan Tzara”, cu scopul de a reînvia spiritul marelui inovator, de a redescoperi identitatea artistică şi de a pune în lumină insolita sa creaţie şi literară. Totodată, intenţia mărturisită a perseverentului dascăl de Moineşti a fost aceea de a aduna într-un op cu caracter exhaustiv, tot ce poate fi omeneşte găsit referitor la opera la Tzara. Începând cu 1998, la Moineşti, apare, sub îngrijirea profesorului de limba franceză Vasile Robciuc, revista „Caietele Tristan Tzara”, în care se găsesc materiale inedite şi articole  analitice semnate de prestigioşi colaboratori din ţară şi din străinătate, pasionaţi ai avangardismului.  Publicaţia, dedicată studiului avangardelor contemporane, are un caracter international, autorii articolelor fiind români, francezi, germani, englezi, ruşi, italieni sau japonezi, somităţi în studiul perioadei avangardiste şi a influenţelor acestei mişcări , de la primele ei manifestări şi până în zilele noastre.

În primul an al mileniului trei,  Caietele Tristan Tzara capătă o nouă faţă editorială, volumele 1-4 (numerele 2- 20) fiind publicate la editurile Vinea şi Priftis. Concepută  de ambiţiosul domn profesor, laborioasa apariţie editorială are ca temă contribuţia dadaiştilor la evoluţia avengardelor contemporane şi adună în paginile sale contribuţiile a peste 40 de critici şi istorici de artă şi literatură, teoreticieni şi scriitori din diferite ţări. Într-o cronică publicată în Observator Cultural, criticul Rodica Mihăilă considera că:  Varietatea punctelor de vedere şi a unghiurilor de abordare, participarea internaţională şi nu în ultimul rând, plurilingvismul Caietelor Tristan Tzara, fac din acest volum o publicaţie de larg interes, care, depăşind limitele unui omagiu adus lui Tzara din locul său de baştină, se transformă într-un forum de dezbatere a ideii de avangardă şi a diverselor ei manifestări istorice şi estetice, deschis tuturor celor preocupaţi de soarta avangarde în acest secol al globalizării.

Dar, pentru că iubim să scriem gânduri în respectul adevărului aşa cum a fost, se cuvine să amintim că statura lui Tristan Tzara începuse să domine cerul spiritual al Moineştiului încă de prin 1975, când, la iniţiativa regretatei profesoare Cornelia Mânicuţă luase fiinţă un prestigios cenaclu al cărui nume dădea frisoane organelor de propagandă ale vremii. Nu de puţine ori, membrii săi marcanţi marcanţi, şi-i numesc aici pe Dumitrel Grigoraş, Viorel Cojan, Lucia Jelea, Dumitru Macovei, au fost somaţi să renunţe la denumirea de Tristan Tzara atribuită manifestării. Nu cadrează, tovarăşi, nu corespunde cu preţioasele indicaţii! Sub presiune, numele cenaclului a fost schimbat în Saloanele literar-artistice George Bacovia. Poate că această menţiune ar fi trebuit să-şi afle locul şi în masivele volume tipărite în mileniul al doilea. Aşa, pour la bonne bouche.

În 2006, sub patronajul  UNESCO, are loc a Moineşti Colocviul Tristan Tzara, prilejuit de împlinirea a 101 ani de la naşterea scriitorului, iar în 2007, într-o necesară restituire, asociaţia reuşeşte să scoată de sub tipar, în traducerea lui Vasile Robciuc, integrala operelor dramatice ale lui Tzara, cu o  introducere semnată de universitarul Henri Behar de la Universitatea Sorbona.   

Cu o vigoare tipică spiritelor tinere, luptând cu neajunsurile tranziţiei, profesorul moineştean înduplecă autorităţile oraşului să aprobe deschiderea unei librării care să poarte numele lui Tzara, să monteze plăci memoriale şi să ridice chiar un monument impozant  la intrarea în localitate, ca semn că acolo Lucrarea a fost realizată din oţel de sculptorul german de origine română Ingo Glass, considerat drept unul dintre artiştii cei mai reprezentanţi ai artei concrete și avangardist printre transavangardiști. În parcul central al Moineştiului, acolo, unde cândva a fost casa părintească a poetului, Vasile Robciuc a montat o placă memorială pe care stă scris: Nicicând amintirea copilariei pe aceste meleaguri, aureolate de lumina soarelui şi misterele lumii, nu m-au părăsit .

Nici pe Vasile Robciuc nu-l părăseşte patima dadaismului, care-l macină neobosit ca un dulce drog, furnizându-i mereu noi idei pentru noi proiecte, din ce în ce mai îndrăzneţe. Aşa că, în 2010 obţine fonduri de la primăria condusă de tânărul Viorel Ilie, preocupat la rându-i de consolidarea brandului cultural cel mai elocvent al Moineştiului, pentru editarea fastuoaselor volume I şi II cuprinzând Caietele Tristan Tzara. Chiar dacă hârtia nu este de cea mai bună calitate, concepţia grafică realizată de Ionel Rusei (editura Babel din Bacău) şi, mai ales conţinutul  impresionant prin amploarea informaţiilor şi prin calitatea materialului critic, fac din impresionantele tomuri o pradă de mare valore pentru  împătimiţii de literatură şi pentru bibliofili. „Avangarda” se află în centrul comentariilor critice, dar, fără prejudecăţi, la fel de colorat lingvistic ca şi apariţiile anterioare,  Caietele conţin pagini de literatură de avangardă semnate de Şerban Foarţă, Ion Horea, Mihai Ursachi, Romulus Vulpescu, Răzvan Ţupa sau George Astaloş, ca să numesc doar pe câţiva dintre autorii românii aşezaţi demn lângă zecile de exponeţi ai avangardismului din toată lumea. Tomul al doilea consacră un capitol important creaţiei muzicale inspirate de operele lui Tzara şi ale dadaiştilor. 

Dar poate că cea mai importantă izbândă de până acum a Asociaţiei culturale şi literare "Tristan Tzara" este colecţia intitulată deopotrivă conotativ şi denotativ Cheia orizontului - Muzici pentru Tristan Tzara (Editura Priftis), în care douăzeci şi unu de compozitori români (dar ar putea fi, de ce nu, şi salve de tun!) şi-au dat întâlnire cu poezia dadaistului din Moineşti, fie în ipostaza unor "utilizatori" de surse extramuzicale conexe, implicite, nemanifeste, convertite în lucrări instrumentale în care sugestia lirică este incoercibilă şi incomensurabilă, fie sub formă de beneficiari de texte surrealiste devenite prin asociere cu muzica pretexte ale unor cântece şi lieduri, madrigale şi poeme corale. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, imbatabilul şi imperturbabilul profesor Robciuc a pus şi de un CD gravat în Studioul "Music From Almost Yesterday din Milwaukee" şi realizat cu sprijinul Fundaţiei "Pro Helvetia". Un CD care conţine, ca-ntr-un veritabil joc dada, un număr de ópusuri desprinse din albumul cu partituri egal cu recurenţa cifrei 21, adică 12 compozitori.... Aşa se face că toţi compozitorii au venit la rendez-vous-ul cu poetica dadaistului moineştean cu braţele pline de daruri şi de bune intenţii. Fapt care nu este, evident, la îndemâna oricui...- sublinia muzicianul Liviu Dănceanu într-un articol apărut  în revista România Literară.

Abundenţa ecourilor despre fenomenul Moineşti în presă, după apariţia acestor monumentale lucrări, însumând aproape 7 000 de pagini – a căror serie a fost întregită în 2013 cu eleganta apariţie a volumelor  3 şi 4 care cuprinde în mai ales materiale analitice care ilustrează influenţa mişcării dadaiste asupra spiritului cultural modern, - a marca Tristan Tzara şi să organizeze anual  Simpozionul internaţional „Tristan Tzara şi Cultura Dada . Desfăşurată în aprilie, manifestarea a ajuns anul acesta la cea de-a treia ediţie şi a cuprins dezbateri şi comunicări cu privire la opera si biografia lui Tristan Tzara şi a celorlalţi membri ai mişcării, lansări de carte (roman, poezie), expoziţii de ex-libris, postere experiment şi pictură colaj, recitaluri şi puneri in scena din opera poetica şi dramatică a „moineşteanului universal”. Au fost prezenţi scriitori, artişti şi muzicieni din  ţară, (Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău, Revista Ateneu, Revista Vitraliu, studenţi şi profesori de la universităţile din Bacău, Cluj şi Iaşi), precum şi studenţi şi masteranzi din Franţa. Invitatul de onoare al manifestării s-a aflat scriitorul elveţian de origine română Cătălin Dorian Florescu, stabilit de mai mulţi ani la Zurich, oraşul în care a fost creată mişcarea Dada.

copacul trăiește-n tine și tu-n umbra lui viețuiești

cercuri concentrice fug cu timpul

inima un pietroi pe care-necații și-l leagă

le ține-n adâncul inexprimabilelor corespondențe

abia mișcându-se printre greșeli

legăturile groase – o lenți vâslași de funingine

intrați pe fereastră – noaptea bătrână a măștilor

în fiece noapte lasă să intre în mine lunga ei tinerețe

căreia n-o să-i mai fugă de sub picioare acest pământ dușman...

... vremea aleargă pe străzi de-a lungul despărțirilor

în timp ce pe ecran jongleriile demonului reîntors

pâlpâie în fugare scântei de apă

și-n inimi sunetele fanfarelor dense

duc anii să cucerească mâniile

acum cupola tăcerii își pune tichia pe-oraș

un înger nu se teme să rămână atârnat în văzduh

după ce a aruncat cheia pe fereastră

care-i surâsul acesta perpetuu ce ne privește

și pe care-n nopțile de vară-l numim mister

secretul la urechea ta face să crească flori fructe ca niște cercei

alfabetul colierului tău de dinți

ești atât de frumoasă că nici nu știi

la lumina colonadelor antice lacăte de rime

el îi duce cerului scrisoarea lui de dragoste

fără să-l găsească fără să-l găsească

trenul sfâșie ținutul

(Tristan Tzara —Omul aproximativ - 1925-1930)

Caietele Tristan Tzara cu frumoasele lor coperţi concepute în cel mai pur stil dadaist care cuprind între ele munca de-o viaţă a unui om ce şi-a înscris numele între frumoşii nebuni ai marilor oraşe, au devenit în scurt timp de la apariţie un seducător vehicol de imagine pentru cultura românească. Ele au ajuns preţioase materiale de studiu pentru cercetătorii din marile universităţi din lume, la institute şi centre culturale sau în mâinile împătimiţilor de fiorul mişcării avangardiste. Prin intermediul Centrului cultural George Apostu din Bacău, exemplare din prestigioasa lucrare au fost dăruite Primăriei din Bruxelles şi Bibliotecii Municipale din îndepărtata localitate Faro, Portugalia, la întâlnirile prilejuite de  programul cultural european Langage du végétal, urmând ca ele să constituie cartea de vizită a delegaţiei României la Paris, la întâlnirea de evaluare finală a prestigiosului proiect Grundwig, care va avea loc în această vară.

Ca şi profesorul Robciuc, eu cred, că secolul Tzara e departe de a se fi încheiat. Suflul inovator, nonconformismul inteligent, libertatea de exprimare sinceră a fiorului artistic, autenticitatea şi copleşitoarea transfigurare a realului pe care le emană opera moineşteanului Tristan Tzara, încă nu şi-au pierdut  strălucirea. Nici nu cred că vom putea avea vreodată o imagine completă asupra impactului pe care încă îl resimte spiritul uman la contactul cu creaţia lui Tristan Tzara.

Dar, profesorul Vasile Robciuc, un om care nu are somn şi odihnă din Moineşti, România, Planeta Pământ, se străduieşte.

VAL MĂNESCU - Revista VITRALIU, iunie 2014