marți, aprilie 28, 2015

GALA STAR 2015 - ULTIMA ZI

Printr-o eroare, sau din mărinimia juriului de preselecţie (Carmen Stanciu, conferențiar dr. UNATC București, Dan Zarafescu, director artistic al Teatrului "Nottara' București și Adrian Găzdaru, director al Teatrului "Excelsior' București) care, presupun, a vizionat integral toate candidaturile pentru concurs, s-a nimerit în ultima zi la Sala Studio, tânărul Adrian Loghin, absolvent al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografie, Bucureşti. 

Ca să nu scriu ce-am gândit şi ce-am simţit suportându-l în teatraliceala de amator pe care a practicat-o, agresându-ne auditiv, vizual şi mental, cu largul concurs al regizoarei Danni Ionescu,  în adaptarea piesei Iona de Marin Sorescu, îl consider dator cu o sticlă de Hennessy şi cu promisiunea că mă anunţă când mai are vreun spectacol pe undeva, ca să mă ţin departe, la cel puţin cinci sute de kilometri. 

În sfârşit, după recitalul lui Marcel Iureş, care a jucat cu sala plină, normal, s-au dat rezultatele concursului. 
Aflu, prin telefon, de la drăguţa de Mădălina Rotaru că, Pentru recital feminin, juriul a preferat-o pe INGRID ROBU, pentru un spectacol pe care l-am ratat, din cauza aglomeraţiei din Sala Studio.

La recital masculin, MATEI CHIOARIU a obţinut sufragiile specialiştilor, în timp ce eu, mi-am argumentat analiza aşa: 
Foarte convingător, cu un joc excelent nuanţat, trecând brusc, dar firesc de la o stare la alta, Matei Chioariu a câştigat pe merit simpatia şi compasiunea publicului. Într-o subtilă şi cinică atitudine faţă de psihanaliza  atotştiutoare şi atottămăduitoare, actorul, care are la activ şi alte două trofee obţinute la alte festivaluri, a susţinut un recital care a părut o continuare a monologului „Laughing wild” de dinainte, cu un personaj la fel de deraiat sufleteşte, dar cu mijloace interpretative net mai complexe, într-un dialog consistent, simpatic şi sincer cu mulţimea. Omul a fost atât de natural, încât, un psihoterapeut celebru care stătea lângă mine, făcea feţe-feţe şi-mi şoptea: Doamne, asta-i ca la o şedinţă de-a mea. Da, ăsta da actor.
I-am dat, tot pe scara mea de valori (pe care să n-o luaţi în seamă), nota 9,50. De notat că regia ambelor aceste recitaluri este semnată de băcăuanul nostru Horia Suru. Bine, Horia!

După opinia juriului (actrița japoneză Yumico Tsuji, fostă câștigătoarea a competiției la ediția a V-a, actorul Emil Boroghină, director al festivalului "Shakespeare" de la Craiova și criticul de teatru Carmen Mihalache), Marele Premiu i s-a cuvenit lui GEORGE CIOLPAN pentru Pasărea în văzduh. Despre ce-a făcut el pe scenă, am scris:
Duminică la ora 11 am văzut un recital de pantomimă înscris în concursul pentru Trofeu, susţinut de George Ciolpan. Cum ştim, pantomima este un gen de reprezentaţie teatrală fără de cuvinte, de regulă cu caracter comic, bazată pe simboluri şi sugestii exprimate prin gesturi. Tânărul sexagenar, cu un palmares de invidiat, dotat cu un trup lucrat până la cea mai mică fibră de muşchi,  n-a făcut pe nimeni să râdă. El a ales să prezinte o alegorie-tribut memoriei lui Brâncuşi, complicându-ne existenţa cu o prestaţie, de altfel extrem de laborioasă, în care a amestecat proiecţii video, break dance şi mişcări expresive, poate mult prea studiate, cu care să-şi apropie atitudinile de creaţia lui Brâncuşi. Efectul a fost doar unul vizual, dar mai ales auditiv, (căci a beneficiat de o superbă coloană sonoră). NOTA 7.87.

Preferata mea, BACZO TUNDE, a fost şi preferata publicului. 
La ora patru a după amiezei de duminică, taman când sutele de băcăuani îşi strângeau catrafusele personale şi lăsau urme specifice după o zi de relache cu mici, bere şi plajă la chiloţi în parcul Gherăieşti, cei prezenţi în sala teatrului aşteptau prestaţia actriţei Baczo Tunde din Timişoara.
Laura Huiban îmi spunea, înaintea momentului, că unguroaica este extrem de serioasă, că trimis documentaţia solicitată pentru înscrierea în Gală la timp şi a solicitat o pregătire tehnică perfectă a spectacolului, ceea ce a şi întârziat ora începerii cu mai bine de douăzeci de minute. Dar, n-a fost bai. Am văzut un recital aproape perfect de teatru-dans, mai mult dans contemporan, minunat susţinut muzical, într-o evoluţie graţioasă, expresivă, deseori fermecătoare. O evoluţie cu adevărat minuţios gândită şi executată cu fiecare gest, fiecare pas, în concordanţă impecabilă cu efectele vizuale ingenios elaborate, într-o coregrafie inedită. NOTA 9.70

O altă prezenţă pe care am apreciat-o, DANA MARINECI, a obţinut şi ea ceva sufragii. 
Am avut convingerea că merita mai mult. 

Dana Maria Marineci, o evoluţie interesantă în cele două ipostaze în care s-a arătat în arhiplinătatea Sălii Sudio. Mai întâi a interpretat rolul unei fiinţe blonde, care prezenta o epocală misandrică, dar, din fericire, imaginară, descoperire. Anume, o metodă simplă de clonare prin care bărbaţii să fie transformaţi în femei. Cu subtilă ironie la adresa prezentărilor de produse, radicală uneori, onctuoasă şi perfidă alteori,  protagonista a interacţionat excelent cu sala şi i-a câştigat simpatia. În partea a doua a recitalului, actriţa a revenit în ipostaza unei tinere care-şi doreşte să ajungă la Florenţa, unde, dacă arunci o monedă într-o fântână, ţi se îndeplineşte o dorinţă. Numai că ea are mai multe dorinţe şi, deci, are nevoie de mai multe monede. Interpretarea sugerează un personaj de tip piţipoancă, superficială în aparenţă. Ea ne este însă prezentată  bine mobilată sentimental, uşor ridicolă, dar, în acelaşi timp, plină de un romantism desuet. Aceste oscilaţii caracteriale pe care Dana Maria Marineci le-a exprimat nuanţat, cu credibilitate au creat un moment deosebit de agreabil al Galei.     Speculând inteligent principala calitate a interpretei, naturaleţea, tânăra regizoare a recitalului, băcăuanca Irina crăiţă-Mândra, a creat un spectacol plin de viaţă, credibil şi, unde trebuia, emoţionant. O sinceră NOTĂ 9.   

De gustibus non disputandum.

PREMIUL VAL MĂNESCU acordat de http://varanus-varanus.blogspot.ro/, partener media al Galei Star 2015, a fost atribuit actriţei BACZO TUNDE.
Premiul constă într-un pachet de cărţi de poezie şi de teatru, între care integrala SHAKESPEARE. într-o ediţie de lux.



luni, aprilie 27, 2015

GALA STAR – ZIUA A PATRA DIN CONCURS: UNA RECE, ALTA FIERBINTE

Am uitat să mă laud niţel pe mine, mă, dacă tot suntem la Gală, unde până şi balaurii blogeritului de care tremură şi cămaşa primarului, nu contenesc să elogieze, să slăvească, să glorifice, să preamărească prestaţiile actoriceşti, din nefericire, destul de modeste, prezente la această ediţie. Despre ce vorbeam? A da.  Am realizat la ediţia curentă două lucruri întru binesimţirea spectatorilor: unu, conducerea teatrului a instalat transmisia live a spectacolelor din Sala Studio, în holul instituţiei, pentru cei care nu mai încăpeau la subsol. Şi, doi, tararaaaa! aseară, am convins pe un angajat al gazdei, (care s-a dovedit foarte amabil) să pună o scrumieră pe trotuar, în faţa teatrului, arătându-i covorul de chiştoace care decora stelele primite de laureaţi în anii trecuţi.
Cu privirea atentă, pregătită să observe alte mici şi nesemnificative deficienţe organizatorice, mult prea puţine după gustul ochiului meu drept care e independent, incontrolabil şi cu personalitate accentuată,  m-am înfiinţat resemnat într-o lojă, ca să asist la recitalul Adei Lupu de la Iaşi. Băi, fraţilor, o scenă ornată ca de Crăciun, cu valize, cărucioare, rochii roşii, drăcovenii care mai de care mai fără legătură una cu alta, de mi-am zis: aha, talcioc. Pe bună dreptate, decorul se adapta excelent denumirii show-ului „De ce”.
            Deodată, apare protagonista, care, cu abilitate de felină, se contorsionează ca o acrobată printre fuşteiele scării de lemn care domina scena. Şi se strecoară dumneaei printre golurile respectivei scări într-un mod de mă dureau pe mine coastele, recitând ceva ce n-am receptat, de mila suferinţei ce trebuia s-o simtă trupul ei de şarpe felin. Ceva sacadat, patetic şi repetitiv, care-ar fi trebuit să-i obsedeze şi pe spectatori. Aş fi adormit, dacă scaunul pe care stăteam ar fi fost mai comod şi dacă, din când în când, domnişoara actriţă n-ar fi slobozit ceva stridenţe vocale menite să marcheze  trăirile sale profunde. Da, fain spectacol, bună şi durata lui, şaizeci de minute, ca să ajungă la toată lumea. Pe la minutul patruşcinci, n-am mai vrut să aflu de ce fierbe copilul în mămăligă, deja aflasem. Aşa că am decis abandonul şi, cu toată jena, am părăsit sala, în scârţâitul lugubru al uşilor de la lojă, exact ceea ce lipsea din atmosferă, iaca scârţ. NOTA 7.
P.S. Mâine am să abordez cu un şef al teatrului problema scârţului de la loje. Fac cinste cu un kil de ulei, numai să mă pot strecura afară de la spectacolele plate fără să mă simtă nimeni.

Dana Maria Marineci, o evoluţie interesantă în cele două ipostaze în care s-a arătat în arhiplinătatea Sălii Sudio. Mai întâi a interpretat rolul unei fiinţe blonde, care prezenta o epocală misandrică, dar, din fericire, imaginară, descoperire. Anume, o metodă simplă de clonare prin care bărbaţii să fie transformaţi în femei. Cu subtilă ironie la adresa prezentărilor de produse, radicală uneori, onctuoasă şi perfidă alteori,  protagonista a interacţionat excelent cu sala şi i-a câştigat simpatia. În partea a doua a recitalului, actriţa a revenit în ipostaza unei tinere care-şi doreşte să ajungă la Florenţa, unde, dacă arunci o monedă într-o fântână, ţi se îndeplineşte o dorinţă. Numai că ea are mai multe dorinţe şi, deci, are nevoie de mai multe monede. Interpretarea sugerează un personaj de tip piţipoancă, superficială în aparenţă. Ea ne este însă prezentată  bine mobilată sentimental, uşor ridicolă, dar, în acelaşi timp, plină de un romantism desuet. Aceste oscilaţii caracteriale pe care Dana Maria Marineci le-a exprimat nuanţat, cu credibilitate au creat un moment deosebit de agreabil al Galei.     
Speculând inteligent principala calitate a interpretei, naturaleţea, tânăra regizoare a recitalului, băcăuanca Irina Crăiţă-Mândra, a creat un spectacol plin de viaţă, credibil şi, unde trebuia, emoţionant. O sinceră NOTĂ 9.   
Înaintea ultimului concurent pe care-l vom vedea mâine, clasamentul meu personal, de care vă rog să nu ţineţi cont, arată astfel:

Trofeul Galei: Baczo Tunde NOTA 9.70
Premiul pentru recital masculin: Matei Chioariu NOTA 9.50
Premiul pentru recital feminin: Dana Marineci NOTA 9.00  

Şi restul.

GALA STAR 2015 – ŞI A FOST ZIUA 3

Duminică la ora 11 am văzut un recital de pantomimă înscris în concursul pentru Trofeu, susţinut de George Ciolpan. Cum ştim, pantomima este un gen de reprezentaţie teatrală fără de cuvinte, de regulă cu caracter comic, bazată pe simboluri şi sugestii exprimate prin gesturi. Tânărul sexagenar, cu un palmares de invidiat, dotat cu un trup lucrat până la cea mai mică fibră de muşchi,  n-a făcut pe nimeni să râdă. El a ales să prezinte o alegorie-tribut memoriei lui Brâncuşi, complicându-ne existenţa cu o prestaţie, de altfel extrem de laborioasă, în care a amestecat proiecţii video, break dance şi mişcări expresive, poate mult prea studiate, cu care să-şi apropie atitudinile de creaţia lui Brâncuşi. Efectul a fost doar unul vizual, dar mai ales auditiv, (căci a beneficiat de o superbă coloană sonoră). NOTA 7.87.

La ora patru a după amiezei de duminică, taman când sutele de băcăuani îşi strângeau catrafusele personale şi lăsau urme specifice după o zi de relache cu mici, bere şi plajă la chiloţi în parcul Gherăieşti, cei prezenţi în sala teatrului aşteptau prestaţia actriţei Baczo Tunde din Timişoara.
Laura Huiban îmi spunea, înaintea momentului, că unguroaica este extrem de serioasă, că trimis documentaţia solicitată pentru înscrierea în Gală la timp şi a solicitat o pregătire tehnică perfectă a spectacolului, ceea ce a şi întârziat ora începerii cu mai bine de douăzeci de minute. Dar, n-a fost bai. Am văzut un recital aproape perfect de teatru-dans, mai mult dans contemporan, minunat susţinut muzical, într-o evoluţie graţioasă, expresivă, deseori fermecătoare. O evoluţie cu adevărat minuţios gândită şi executată cu fiecare gest, fiecare pas, în concordanţă impecabilă cu efectele vizuale ingenios elaborate, într-o coregrafie inedită. NOTA 9.70.

Un mare fâââââââs ne-a tras, din fericire nu şi olfactiv, Kocsardi Levente, tot din Timişoara, care s-a aventurat să ilustreze un text de Salvador Dali ce face apologia băşinii, intitulat Arta pârţului sau conferinţa daliniană a contelui de La Trompette. Într-o actoriceală pentru care criteriile de evaluare nu pot fi aplicate, cu încercări repetate de a da valoare artistică unor cuvinte pe care le evităm, prin gesturi scandalos obscene, „curajosul” interpret şi-a atras oprobiul publicului, aşa că mulţi dintre spectatori au părăsit sala înainte de final. M-am numărat printre ei ei, nu din falsă pudibonderie, că doar şi eu sunt om şi mai scap câte una, ci pentru că m-a oripilat stilul plat, fără culoare, al interpretării. NOTA 5.  
Cu această ocazie, (la care adaug şi prestaţia lui Alexandru Bogdan, mare vedetă la Capatos, dar laureat la Gala din 2012, chemat acum într-un recital extraordinar) am constatat că suprema calitate a unui spectacol prost este lungimea lui. Niciun actor cotat de la mediocru în jos n-ar alege să prezinte un monolog de, să zicem, 10-15 minute. Dimpotrivă, această categorie vrea să-şi demonstreze talentul în reprezentaţii cât mai lungi. Valentin Silvestru se ridica fără jenă şi pleca din sală când avea de-a face cu interpretări afectate, artificiale, bombastice, căutate, convenționale, declamatorii, emfatice, făcute, grandilocvente, manieriste, nefireşti, nenaturale, pompoase, pretențioase, retorice. El spunea: NU VREAU SĂ MÂNÂNC TOŢI CASTRAVEŢII DINTR-UN BORCAN, DACĂ LA SUPRAFAŢĂ E UNUL CARE PUTE!

Seara s-a încheiat cu monologul hors concours al premiantei Gala Star 2008, Daniela Vrânceanu, Teatrul Municipal Bacovia. Nu văzusem la vremea respectivă spectacolul, dar o ştiam din altele pe Daniela ca pe o actriţă talentată, care pune mult suflet în personificarea rolurilor în care este distribuită. Şi nu mi-a infirmat părerea. A ţinut sala fără respiraţie cu un recital care, culmea, se intitulează „Amalia respiră adânc”, pe care l-a jucat pasional, inteligent, emoţionant, demonstrând că e o actriţă cu resurse interpretative de excepţie, cu o voce bună, o gamă gestuală complexă, plină de expresivitate şi cu sensibilitate convingătoare. Regia Firuţei Apetrei, curată, exactă, fără loc de reproşuri. Fără notă, că a fost recital extraordinar.     


P.S. Pentru cei care n-au noţiuni de limbă franceză: hors concours înseamnă în afara concursului J

duminică, aprilie 26, 2015

ZIUA A DOUA LA GALA STAR - ALIENAREA

Iubesc Gala asta încă de la prima ediţie care s-a ţinut în 1972 (pentru cine crede că s-a inventat doar acum zece ani, când, de fapt, a fost rebotezată), şi n-am lipsit decât la două ediţii. Sunt bâtrân, ce vreţi. Dar nu despre istoria tumultuoasă a acestei manifestări, despre care voi comenta altădată, pe larg, vreau să scriu, la ora asta târzie din noapte. Nici n-aş vrea să fiu maliţios, dar mă macină câteva întrebări la care nu găsesc răspunsuri argumentate:
- Cât de „internaţională” este o competiţie actoricească la care participă doar un actor străin, şi acela în afara concursului?
- Cât de „extraordinare” pot fi reprezentaţiile unor tineri netrecuţi măcar prin focul examenului la Academia de Artă Teatrală?
Mă gândesc c-ar fi frumos să ne păstrăm lungul nasului, demnitatea, la urma urmei, şi să renunţăm la cuvinte bombastice care nu fac altceva decât să ne cufunde şi mai mult într-un provincialism de mahala, declasificant. Ia gândiţi-vă ce zic oaspeţii noştri, reputaţi critici şi profesori de teatru, când nu-i auzim noi, despre cât de mari ne dăm, cu nişte simple vorbe care ne umbresc adevăratele calităţi şi aruncă în derizoriu toate eforturile. E ca şi când, plecaţi într-un concediu şi în program scrie că o să aveţi parte de cazare de patru stele, iar la destinaţie primiţi o cameră fără duş, cu pereţii coşcoviţi şi mic dejun cu dovlecei prăjiţi în ulei.
Dar să lăsăm gâlceava.
Azi mi-am dorit să nu ştiu cât de greu se pune în scenă un spectacol, câtă muncă la repetiţii şi câte sacrificii trebuie să facă protagonistul în timpul elaborării unui recital, de câtă imaginaţie şi putere de transpoziţie e nevoie să-l faci pe spectator să creadă că trăirea ta e chiar aceea adevărată care te identifică cu personajul şi care transmite sălii vibraţia interioară. Mi-am dorit să fiu naivul care stă cu gura căscată la cât de bine se scălămbăie o fiinţă umană, la cât de tare urlă, la ce gesturi bombastice recurge în tentativa de a convinge sala că, dacă-i la teatru, trebuie să suporte, ca femeile la pedichiură, tăietura dureroasă a bunului simţ şi, în egală măsură, a bunului gust.
Spun asta şi pentru că, pe bune, până acum, repertoriul este, invariabil, dominat de personaje alienate, deprimate, demente, suferinde de tulburări obsesiv-compulsive (este un tip de boala mentala care cauzează gânduri nedorite, în mod repetat). Că lumea a luat-o razna, observăm cu toţii, chiar şi ăştia, chipurile normali. Dar măcar la teatru parcă mi-aş dori să văd şi o fiinţă sănătoasă la cap.

Mi-am propus să nu scriu despre spectacolele hors concours prezentate anul ăsta la Gală. Nu din lene, ci pentru că presupun că, fiind recitaluri extraordinare, au scris suficient de bine alţii mai pricepuţi, iar opiniilor acestora li se datorează şi gestul organizatorilor băcăuani de a-i invita pe protagonişti să se manifeste la „Gala internaţională a recitalurilor dramatice”, misogin supraintitulată „GALA STAR ONE MAN SHOW”, deşi, majoritatea concurenţilor o formează talentate, frumoase şi scumpe doamne ale scenei.
De aceea, trec uşor peste cele două ore de dimineaţă petrecute la Sala Studio (o bilă albă pentru televizorul instalat în holul teatrului, care preia imagini de la subsol) în care Claudia Moroşanu şi Vlad Goranda s-au străduit, cât au putut şi ei, să demonstreze că ID Fest, festivalul de teatru al elevilor, are valori care merită promovate, după părerea organizatorilor. Şi, aş trece de tot şi peste recitalul mult aşteptat al lui Marius Manole, dacă maniera de montare şi de joc nu mi-ar fi cauzat un soi de nefirească alergie care s-a manifestat prin senzaţie de prurit în urechi şi o teribilă oboseală. De ce-o fi trebuit amplificat sunetul viorii până la spargerea timpanelor? De ce o fi avut nevoie de microfon celebrul Marius Manole care are o voce foarte bună, într-o sală renumită pentru excelenta acustică în care o şoaptă cât de mică se aude perfect? M-am simţit tâlhărit de bucuria de a găsi în nămol perla pierdută.    
Notabile cele două recitaluri de după-amiază, din Cafe du Theatre. Stand-up commedy, mai pe româneşte momente vesele (vezi de la anticii Tănase, Mircea Crişan, Amza Pelea, Dem Rădulescu, Stela şi Arşinel, ş.a.m.d.), acum ceva mai vulgar, presărat cu obscenităţi care pun sare şi piper pe viaţa noastră anostă, se impune şi la Gala de la Bacău. Isabela Neamţu, sexoasă şi agresivă, ne-a arătat, cu aplomb şi cu sinceritatea de care -a dispus, cât de-al naibii de dificilă este existenţa extrauterină a unei femei traumatizate psihic, confirmând tendinţa de care pomeneam mai sus: lumea a înnebunit. Din păcate, frâmântările ei n-au reuşit întotdeauna să rezoneze cu sala, poate şi pentru că interpretarea a avut o notă dominatoare care a inhibat publicul. Am reţinut o replică din Beckett: „râd nervos la cruda răzbunare”. Şi chiar a râs, dar nu pricep de ce se răzbuna pe noi.  Pe scara mea de valori, dar n-o luaţi în seamă, a urcat la nota şapte.
Foarte convingător, cu un joc excelent nuanţat, trecând brusc, dar firesc de la o stare la alta, Matei Chioariu a câştigat pe merit simpatia şi compasiunea publicului. Într-o subtilă şi cinică atitudine faţă de psihanaliza  atotştiutoare şi atottămăduitoare, actorul, care are la activ şi alte două trofee obţinute la alte festivaluri, a susţinut un recital care a părut o continuare a monologului „Laughing wild” de dinainte, cu un personaj la fel de deraiat sufleteşte, dar cu mijloace interpretative net mai complexe, într-un dialog consistent, simpatic şi sincer cu mulţimea. Omul a fost atât de natural, încât, un psihoterapeut celebru care stătea lângă mine, făcea feţe-feţe şi-mi şoptea: Doamne, asta-i ca la o şedinţă de-a mea. Da, ăsta da actor.
I-am dat, tot pe scara mea de valori (pe care să n-o luaţi în seamă), nota 9,50. De notat că regia ambelor acestor recitaluri este semnată de băcăuanul nostru Horia Suru. Bine, Horia!
Ei, dragii moşului, să mai vedem, că n-au intrat zilele Galei în sac.
     

      

sâmbătă, aprilie 25, 2015

GALA STAR 2015 PRIMA ZI: GRĂMADĂ LA SALĂ


            Pe Matei Bogdan, care e sarea şi piperul Galei încă de-acum cinci ani, l-am găsit în postura de fotograf în holul teatrului. Zic: na, prima farsă simpatică. Când colo, actorul poza pe cine voia să stea în faţa unui panou cu sigle de sponsori, cred, iar eu am văzut Salonul de piane, mai precis pe neastâmpărata şi blonda Mioara Iacob, şi m-am repezit la imortalizare. Ce i-o mai fi trecând prin cap de-a lungul şi de-a latul celor cinci zile de festival prea-inspiratului, talentatului Matei, numai el ştie. Dar îi aştept cu bucurie ideile pe care le scoate la iveală când nu te aştepţi.
Am un loc bun în sala mare, mulţumesc Laurei Huiban, chiar în faţa celebrului critic Ion Parhon. Văd excelent ce se întâmplă pe scenă, mai ruşinos pentru mine e că şi cei de pe scenă îmi văd ochii umezi, dacă merită. Căci mi-s sensibil la sinceritate şi valoare şi am glandele lacrimare ca nişte robinete cu garniturile uzate. Cum creşte presiunea emoţiei, cum încep să picure.
Primul discurs al Ancăi Sigartău pe scena teatrului pe care, de-acu-ncolo, îl conduce, a fost scurt, esenţial, plin cu promisiuni cuviincioase. Emoţia pe care a transmis-o, dacă a fost jucată, chapeau. Dacă a fost sinceră, şi mai chapeau. Dar, după strălucirea din ochii ei, aş paria că a fost chiar din sufletul ei. Am simţit-o determinată, puternică, decisă să tragă la căruţa cu paiaţe însufleţite pe dealul Golgotei care înseamnă succesul. Merităm, în oraşul ăsta gri care produce peste plan mai ales copupţie, piţipoance şi cocălari, plin de mall-uri şi de cluburi, măcar bucuria unui teatru de elită, ca la Piatra Neamţ, Craiova, Iaşi, ca să nu mă-ntind prea tare cu dorinţele, spre Bucureşti sau Sibiu, de-un paregzamplu.
Noul director şi-a încheiat expozeul cu un gest simbolic, şi sper că a fost spontan, ne-studiat în oglinda cabinei. Şi-a pus palma pe buze, s-a aplecat şi-a atins scândura scenei într-un sărut pentru marea ei iubire. Au fost aplauze entuziaste, semn că poporul băcăuan îşi pune, ca noi toţi în decembrie 89 şi  la 16 noiembrie anul trecut, mari speranţe în viitor. Dacă mai putem spera, suntem vii. În ochii doamnei Sigartău am văzut lumina aceea care hrăneşte încrederea.  
Apoi, distinsa Florina, l-a invitat pe viceprimarul profesor Radu Ababei care a venit pe scenă în pas alergător, a rostit, volubil şi degajat, câteva cuvinte bine simţite şi i-a oferit cavalereşte noii directoare Cartea de impresii a Galei 2015 să-şi pună prima semnătura în ea.       
A urmat altă surpriză a lui Matei Bogdan, un filmuleţ foarte bine făcut – cu prima jumătate de-a dreptul excelentă, debordând de umor şi fantezie - după care, cei peste douăsute cincizeci, poate chiar trei sute de spectatori au fost invitaţi să ocupe cele 80 de locuri de la Sala Studio, aflată la subsolul teatrului. Mulţi ar fi vrut să vadă primul recital din concurs, cel al actriţei Ingrid Robu. Inclusiv eu, sau, mai ales. Dar vrutu-i liber. Deşi s-au înghesuit ca sardelele-n cutie, în sala cea mică n-au încăput decât puţin peste vreo sută care s-au străduit să prindă pe rând ceva molecule de aer. Eu am preferat să ies, la fel cu alte zeci încărcaţi cu regrete, reproşuri şi nedumeriri.
Pe hol, am dat de dl. director Tiberiu Şerban căruia i-am sugerat să pună o simplă cameră video în Sala Studio şi o plasmă în foyer. Cu 30 de metri de cablu, spectacolele de la subsol pot fi văzute de mult mai mulţi, fie pe hol, fie la plasmele din Cafe du Theatre, partener al Galei. Dacă la meciuri se poate, de ce nu s-ar putea şi la Gală? Mi-a mulţumit, s-a mirat de cum nu s-a gândit nimeni la asta şi a plecat să ia măsuri.
           Ne vedem mâine.

vineri, aprilie 24, 2015

UN PROTEST LUMINOS

Ca să pătrunzi tainicul labirint de simboluri şi să poţi potrivi câteva vorbe despre compoziţiile cromatice ale lui Mihai Chiuaru, ai nevoie de multe zile şi nopţi, căci spiritul său liber, aflat mereu în febra unor căutări ale armoniei, ale esenţei estetice, ale spectacularului, transfigurează realitatea într-un univers halucinant, din care transpar fascicole de nostalgie după gestul nesigur, dar pur, al  primului om care a imortalizat o imagine pe pereţii peşterilor de la Altamira sau Lascaux.
Cu un soi de înţelepciune anahoretică, Chiuaru susţine un discurs grafic matur, cu multe înţelesuri posibile, din care transpar reminiscenţe din simbolistica religioasă ale miilor de icoane pe care le-a pictat în biserici.
            Nestăpânit, ca şi cum ar vrea să pună într-o singură trăsătură toate obsesiile, tristeţile şi angoasele care-i populează fiinţa, artistul crează personajele diforme, sparte, mototolite, cioburi rămase dintr-o convieţuire agresivă cu cotidianul, un mod de a protesta împotriva neantizării în care ne forţează să supravieţuim contractul social.

Geo Popa a pus la cale, numai el ştie cum, o sărbătoare-avanpremieră la ceea ce va să fie aniversarea a 25 de ani de la întemeierea Centrului Apostu, devenit, în cursul anilor, cel mai important reper cultural al Bacăului. Sărbători în sărbătoare sunt toate momentele de delectare spirituală la care asistăm în această seară.
Dar, pentru Mihai Chiuaru, evenimentul serii îl constituie lansarea albumului care-i prezintă o parte din operă. În condiţii grafice excelente, aşa cum ne-au obişnuit şi celelalte apariţii editate de Centrul Apostu, dedicate lui Dany Madlen Zărnescu, George Zărnescu, Florentina Voichi, Aurel Vlad, Mircea Roman, Ion Lazăr, albumul PICTURĂ – OBIECT - INSTALAŢIE, nu face rabat de la calitatea reproducerilor şi, cu atât mai puţin de la profunzimea comentariilor pe care le susţin vârfuri ale criticii plastice Mihai Drişcu, Adrian Silvan Ionescu, Corneliu Antim, Alexandra Titu, Constantin Prut, Valentin Ciucă, Adrian Guţă.
Cele peste 100 de pagini aranjate de Anca Mihăilă şi de Mari Bucur, conţin un generos număr de imagini, majoritatea dintre ele aflându-se pe simezele care ne înconjură ca un zid al armoniei cromatice şi al ineditului compoziţional.
Răsfoind şi meditând asupra acesui album, vom regăsi acasă, în tihnă, riposta lui Chiuaru faţă de agresiunea cotidiană şi neliniştea cu care caută pe cineva să-i dea şi să-i facă dreptate. Căci el e un copac fără pădure şi pare să fie împotriva tuturor. Dar are dreptatea lui pe care şi-o afirmă nonşalant, candid, aidoma unui Don Qujote coborât din turla bisericii unde tocmai a pus ultima tuşă de culoare pe măreţul Pantocrator.

Cadoul pe care Mihai Chiuaru îl primeşte astăzi din partea Centrului Apostu este încă o recunoaştere a valorii sale artistice, ajunsă la maturitate de  expresie, dar care păstrează din fericire, poate chiar mai mult decât în alte perioade de creaţie ale pictorului, caracterul primordial ludic şi luminos şi, în acelaşi timp, temperamental al tumultuosului Mihai Chiuaru. 

miercuri, aprilie 22, 2015

CU DEDICAŢIE PICTORULUI MIHAI CHIUARU


OCHIUL CHIUAR



Dar ce este ochiul chiuar ce poate vedea
clorofila primară în spaţiul atomic
Şi răzbeşte-n hăţişul esenţei divine
unde stau tăinuite
mărul adamului
şi capricioasa frunză de viţă de vie
ce-ascunde grădina dorinţei din Eva

Ce este ochiul chiuar care vede-n agape
şi-n veselul lor epitaf
paradoxul de-a respira inocenţă-ntr-o lume diformă
în acidul gregar
în haosul de dinaintea primului cuvânt

Ochiul chiuar
răpune convenţii şi reguli c-o privire ironică
sangvinară
în solitudini nocturne inventează candori imagini şi resentimente
şi le aşează numai el ştie cum
printre cioburi de fiinţe umane în spasmul dogmatic
al secolului îndârjit, inflexibil

Cum faci tu, ochiule de chiuar,
perspectiva şi retrospectiva singurătăţii acrilice
purificându-te-n halucinante chefuri cu lumini şi culoare
la parastasul naivităţii
la nunta în contra naturii între hamsterul dogmatic
încarcerat în cuşca rigorilor
şi porumbelul mereu călător în căutarea altei iubiri

Cum  poţi tu să vezi, ochiule de chiuar, copilăria primelor siluete
de sfinţi venerabili printre steaguri cătuşe şi drone

Cum ştii tu să comanzi mâna nervoasă
ce neagă c-o singură trăsătură
tristeţea mascată-n himeră antropomorfă

Cum ştii tu să aşezi cu fervoare anunţul SUNT VIU
pe dvera catapetesmei păgâne
Ochiule chiuar


marți, aprilie 21, 2015

ORHEI, DIRECT ÎN FOLDERUL CU AMINTIRI PLĂCUTE

Patru zile în Moldova de dincolo m-au făcut să cred că surprizele din viaţa mea încă nu s-au terminat. Invitat de Filiala Bacău a Ordinului Arhitecţilor din România, m-am bucurat de compania a 28 de arhitecţi din Constanţa, Galaţi, Brăila, Neamţ şi Bacău, într-un periplu care a cuprins oraşele Soroca, Bălţi,  Orhei, Chişinău, pe drumuri când mai bune când mai rele.
Moldova de peste Prut e într-o evoluţie evidentă faţă de cum era în 1990, când am făcut un turneu cu trupa fostului Teatru Ciripel al Casei de cultură din Bacău. Atunci am văzut doar Chişinăul care mi-a lăsat impresia unui oraş sub ocupaţie, părăginit ca vai de el, în care doar vegetaţia zâmbea mai prietenos. Oamenii, chiar şi intelectualii care ne spuneau fraţi, vorbeau o românească stricată rău, amestecată cu rusisme, şi cu un accent îngrozitor. Erau însă calzi, generoşi şi sinceri, iar privirea şi zâmbetele lor ascundeau o anumită jenă. Nu conteneau să se scuze că făcuseră şcoala în limba rusă. Atunci am trecut Prutul înapoi spre casă mâhnit, cu inima strânsă, ca atunci când cineva drag e în spital şi nu mai are nicio şansă de însănătoşire.
Călătoria recentă mi-a schimbat în mare măsură impresiile. Faţa oraşelor s-a transformat, , literele slave nu se mai iţesc din reclame, multe clădiri vechi au fost renovate, s-au ridicat altele noi, cu mari suprafeţe vitrate, se simte influenţa unui stil arhitectural modern în care domină formele curajoase, materialele high-tech. Prin cafenele, prin restaurante, pe străzi pluteşte o atmosferă aşezată, de un optimism temperat. Nici urmă de veselia disperată de odinioară, iar oamenii vorbesc o limbă română cu accent de Iaşi sau Vaslui, dar corect.
Doar vreo 100 din cei mai bine de 800 de kilometri pe care i-am parcurs sunt presăraţi cu gropi impecabil amplasate din metru în metru, parcă strategic ca să vină de hac suspensiilor şi cauciucurilor. Dar, din fericire, există şi porţiuni de autotradă modernă care străbat sate în care vile cochete răsar din noianul de case acoperite cu eternită, multe, prea multe, părăsite de vajnicii moldoveni plecaţi aiurea prin lume, în căutarea unui destin mai bun. Pe şoseaua strategică de 120 de km impecabil construită şi semnalizată dintre Orhei şi Soroca, de-a lungul Nistrului, din loc în loc, panouri mari reflectorizante anunţă că „Acest drum a fost dăruit moldovenilor de către poporul american”! Te freci la ochi de un aşa afront adus civilizaţiei ruse de pe malul de vizavi.
Desigur, am vizitat obiective turistice despre care ştiam doar din cărţile lui Sadoveanu.
Orheiul Vechi - o aşezare pe un soi de insulă de vreo optsprezece hectare, amplasată în centrul unui promontoriu muntos abrupt, circular, înalt de aproape o sută de metri, la baza căruia, în mod straniu, curge un râu - are aspectul unui teritoriu misterios, desprins dintr-un science-fiction întâmplat pe o altă planetă. În pietre găseşti urme de animale marine (scoici, melci). Parapantişti săriţi de pe fix plutesc ca nişte păsări stranii în hăul de deasupra insulei pe pământul căreia sunt vii, livezi şi grădini într-un puzzle geometric viu colorat. Arheologi au descoperit urme de traco-geţi, daci, slavi, tătari, mongoli, turci, şi care-or mai fi râvnit această formidabilă cetate naturală. Bineînţeles că turnul unei mănăstiri domină locul, şi sub ea sunt catacombe nesfârşite, săpate de anahoreţi în vremuri de care nimeni nu-şi mai aminteşte. Acolo, într-o parcare supravegheată de un câine orb, ramolit şi plin de scaieţi, am băut o bere Chişinău excelentă. Preţ: doi lei româneşti. Şi am cumpărat ţigări, preţ sub patru lei româneşti, foarte bune, nu numai ca preţ de la o vânzătoare blondă căreia-i străluceau ochii albaştri vorbind la un Iphone ultimul tip. Şi benzina e mult mai ieftină ca la noi, că veni vorba de bani, cam patru lei de-ai noştri la litru.
Mănăstirea Curchi, alt motiv de intensă mândrie republicană, a beneficiat de o prezentare exhaustivă, susţinută de un preot-călugăr cu alură de bodyguard care, dacă n-ar fi trebuit să oficieze un botez, probabil că ne-ar fi făcut să pierdem vizita programată la crama Brăneşti, de care nu auzisem niciodată. Trei crame uriaşe au construit sovieticii în Moldova: Cricova, lângă Chişinău, pe unde se intră cu maşina, Mileştii Mici, care are galerii subpământene până la 80 de metri adâncime şi se întind pe 200 de kilometri, şi firma din Brăneşti, aproape de Orhei, organizată într-o fostă exploatare de calcar pe zeci de kilometri de tuneluri largi de opt-zece metri şi înalte de patru. Nu mai ştiu câte milioane de sticle pline cu licori existenţiale, acoperite cu mucegai de-un deget zac în liniştea de sub pământ. Ce-mi amintesc e prânzul copios care a urmat degustării a zece tipuri de vin, care mai de care mai memorabil, din şarjele de export.
La cetatea Soroca, aflată în curs de refacere mulţumită celor trei milioane de euro primiţi de la Uniunea Europeană, ghidul local ne-a istorisit amănunţit, timp de aproape o oră, într-un ritm demn de un comentator sportiv,  povestea impozantului edificiu şi a reconstrucţiei lui extrem de criticată de arhitecţi şi istorici din cauza acoperirii turnurilor cu apărători de forma unor cupole bisericeşti, inexistente la clădirea iniţială. Două firme de construcţii din Iaşi au câştigat licitaţia şi se ocupă activ de cheltuirea fondurilor.
În altă zi, Alexandru Ţăranu, arhitectul şef al Orheiului şi omul care ne-a dirijat prin labirintul informaţiilor despre partea aceasta a Moldovei, alături de doamna Tamara, (arhitect expert  pe monumente de patrimoniu) ne-a dus într-o seară la Chateau Vartely un loc perfect în care mi-aş petrece concediul, edificat după cele mai stricte norme. Am fost conduşi prin fabrica tip ultimul strigăt al tehnicii de îmbuteliat vinuri, apoi consiliaţi de frumoasa şi super-competenta Ludmila, (nici 30 de ani, longilină, aprigă, devastator pricepută la vinuri)  de cum simte vârful limbii aciditatea, lateralele ei gradul de dulce, iar dânsa, minunata limbă, aromele. Am degustat licori necunoscute nouă, a căror excelenţă e apreciate la cele mai mari competiţii vinicole din lume. În câteva vitrine am văzut trofee de la New York, Moscova, Paris, Torino. Mi-am propus de ziua mea să primesc în dar o sticlă de Chardonnay produs la Chateu Vartely, numai să se găsească în România.      
            Ţelul expediţiei dincolo de Prut a fost însă, nu neapărat relaxarea.
La începutul lunii iunie 2015, Ordinul Arhitecţilor din România Filiala Bacău-Neamţ a pus la cale o întrunire a arhitecţilor şi urbaniştilor din regiunile mărginaşe graniţei de Est a Europei, cu scopul de a defini perspectiva următorilor 15 ani în această zonă, cea mai săracă de pe continent. Liliana Bârgu, preşedinta filialei, susţinută de arhitecţii Volodea Amâiei, Cătălin Ghervan au remis invitaţii la Forumul Moldova Reper 2030 celor mai importanţi arhitecţi din Republica Moldova cu care au avut întâlniri de lucru în oraşele în care ne-am oprit. De altfel, la modernul sediu al Uniunii Arhitecţilor din Moldova, am fost primiţi nu numai cu un select cocteil, dar am asistat la aserţiuni super-profesioniste şi am văzut o expoziţie uimitoare prin maniera modernă de abordare a artei edilitare. Semn că schimbarea în bine vine de la ambianţa pe care ne-o creează cei care gândesc viitorul.

            Fără îndoială, arhitecţii fac parte dintr-o sectă profesională aparte, nu degeaba, în Elveţia, circulă proverbul „Qui est stupide ne peut pas être architecte”. Cu alte cuvinte, dacă eşti prost, nu poţi fi arhitect. Asta mi-au dovedit-o simpaticii mei însoţitori care nu s-au arătat nemulţumiţi nici de zdruncinăturile autobuzului, nici de cele două pene ce păreau catastrofale, nici de hotelul de două stele vrednic  numai de una, şi nici de alte neajunsuri şi peripeţii neincluse în program. Umorul lor, calmul şi capacitatea de adaptare specifică doar oamenilor inteligenţi, au făcut ca expediţia în Moldova de dincolo să merite memorată în folderul cu cele mai interesante experienţe. 

Să înceapă fiesta!

Felicitări lui Viorel Cojan pentru afiş.
N-am să renunţ niciodată să-i rog pe dragii organizatori să numească româneşte această manifestare.
De dragul nostru, al băcăuanilor români. Pentru băcăuanii care nu pot mânca ciorbă sau şaorma decât în limba engleză, există translatori. Şi nici nu le-ar fi greu să-şi dea seama ce înseamnă GALA STAR, PREMIUL PENTRU INTERPRETARE FEMININĂ sau PREMIUL DE INTERPRETARE MASCULINĂ. Denumirea "One man show" atribuită unei manifestări culturale în România este o dovadă de subcultură, de provincialism gregar, de cosmopolitism ieftin şi de infirmare a identităţii naţionale.
Cum ar fi ca domnul Adrian Găzdaru, cel care a redenumit acum zece ani GALA, să se prezinte drept Adrian the HOSTMAN?
În rest, numai de bine!

duminică, aprilie 12, 2015

SCRISOARE DESCHISĂ CU DELICATEŢE

Dragă Ancuţă

 De la început ţin să-ţi spun că-mi placi şi că m-am bucurat că ai câştigat prin concurs postul de director al Teatrului Municipal Bacovia din Bacău. Poate că pentru tine, chestia asta nu e decât un pas spre o mai înaltă culme de afirmare decât o ai acum, dar, dacă eu eram cel care ar fi trebuit să decid, dintre ceilalţi candidaţi, pe tine te-aş fi ales. Chiar dacă nu ai experienţă managerială, chiar dacă ai pierdut, destul de penibil, postul de director de la Excelsior, chiar dacă vei alege să conduci în stil navetist trupa din Bacău, eu tot pe tine te-aş fi votat cu ambele mâini. Nu doar pentru că eşti o actriţă talentată, ci pentru că ai în privire strălucirea aceea a omului care poate împinge lumea mai departe.
Ştii, eu fumez încă dinainte de a te naşte tu, e un viciu teribil de care nu pot scăpa, şi chiar dacă mi s-a prezis c-o să mor din cauza ţigării, ziua mi-o încep fumând. Şi tot aşa mi-o închei.
La fel e şi cu teatrul. Îl halesc pe pâine, chiar dacă, ăsta din Bacău îmi provoacă uneori repulsii.
Îţi spun ceva, rămâne-ntre noi: şi la comedii, unde lumea râde, dacă sunt bine jucate, eu plâng. Sunt emoţionat oridecâteori un actor e atât de talentat încât să mă facă să cred că ceea ce spune în jocul lui este adevărat, chiar dacă ştiu bine că viaţa reală e afară.
N-ai de unde să ştii, dar află că noi, ăştia din Bacău, am avut o şansă uriaşă. Pe-aici a hălăduit, cu pălăria lui de hidalgo, o fiinţă umană care ne-a băgat multora microbul scenei în oase. Numele lui este Ion Ghelu Destelnica. Ei, bine, acest domn, a creat vreo sută de actori încă în viaţă care joacă prin teatrele din România. Pe ăia ca mine şi ca mulţi mulţi alţii care n-au reuşit să intre la IATC, i-a îmbolnăvit iremediabil de teatru şi de poezie, nu înainte de a-i învăţa arta declamaţiei, oratoriei, a mimicii, a simţirii, a  reflectării, a gestului şi toate celelate arte pe care tu le-ai dobândit la facultate.
În plus, le-a inoculat pasiunea de a citi poezie, de a observa, de a merge la teatru, sădind în ei subtilul simţ al frumosului. Îţi spun asta ca să înţelegi că n-ai să ai un public comod aici, unul care se distrează la comicăriile tip Mărioara şi Vasilache.
La teatrul din Bacău am văzut în ultimii patruzeci de ani câteva spectacole care mi-au tăiat respiraţia, dar şi multe, prea multe reprezentaţii de doi bani. M-am mirat că actorii noştri au uneori interpretări memorabile sub bagheta unor regizori, şi tot ei, în alte ipostaze, se arată perfecţi cabotini, emfatici, falşi,  
Ai un război mare de purtat la Teatrul din Bacău. Pe patru fronturi.
1. Un colectiv de actori cu talent latent, insuficient exploatat, care, la fiecare succes se cred geniali, iar la eşecuri aruncă vina pe repertoriu, pe regizor, pe costumieră, pe orice.
2. Un public avizat, dar, din bun simţ,  resemnat în critici.
3. O presă slabă, fără simţul valorii, care laudă orice porcărioară în aceiaşi termeni cu care tratează şi reuşitele evidente.
4. Blogurile câtorva, care, chiar dacă sunt vocea spectatorului neavizat, au curajul să conteste catastrofele scenice plătite din bani publici.

Îţi urez succes!

miercuri, aprilie 08, 2015

SĂ NE CUNOAŞTEM CONCURENŢII LA GALA STAR 2015

              Departamentul Comunicare al Teatrului Municipal Bacovia anunţă numele celor 9 concurenţi care vor evolua la GALA STAR 2015, selectaţi de o comisie din care au făcut parte teatrologul Carmen Stanciu, conferenţiar dr. UNATC Bucureşti, Dan Marius Zarafescu – teatrolog, director artistic al Teatrului „Nottara” Bucureşti, şi actorul Adrian Găzdaru, director al Teatrului „Excelsior” Bucureşti. De remarcat strălucitoarea absenţă a actorilor băcăuani.
Vi-i prezint en bref pe primii din listă. 


Baczó Tünde

Licenţiată a Universităţii Nationale de Artă Teatrală şi Cinematografie "I.L.Caragiale" - Bucureşti. 2008 -  Artele Spectacolului- Coregrafie
Masterand al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografie "I.L.Caragiale" ;
Artele Spectacolului- Coregrafie 2010
2010-2011- Universitatii Ovidius Constanta, Facultatea de Arte 
Premii, distincții:
- "Pro Cultura Timisiensis" 2013
- nominalizare pentru cea mai bună coregrafie (Caligula) la Festivalul de Teatru "Atelier", Baia Mare, 2008
- premiul pentru cel mai bun spectacol de coregrafie (...Before The End After...), Gala absolvenţilor, 2008
- nominalizare pentru cel mai bun spectacol de coregrafie (Dar cu pianistul cine dansează?)





  
George Ciolpan
 
A absolvit Universitatea de Arte din Chişinău, apoi, timp de 10 ani a studiat în Rusia pantomime şi a urmat Universitatea de Teatru, Muzică şi Cinematografie din Sant Petersburg. În evuluţiile sale, George Ciolpan combină şcoala de teatru rus cu stilul clasic francez de pantomimă, sistemul Stanislavski cu cel al lui Meyerhold.
“Spectacolele reuşite sunt cele în care există foarte multă iluzie şi distracţie", spune actorul mim.










Matei Chioariu

Actor, 28 de ani. Colaboreaza cu teatrul de opereta Ion Dacian siTeatru National din Timisoara. A urmat Şcoala de Muzică şi Arte şi a absolvit Universitatea „Spiru Haret”, Facultatea de Teatru, specializare în arta spectacolului de teatru, clasa prof.univ. Sanda Manu. Pentru prestaţia din spectacolul LSD Theatre Show de la Godot Cafe-Teatru a fost răsplătit cu două premii pentru interpretare: primul, în cadrul Festivalului Undercloud 2013, iar al doilea, în cadrul Maratonului Teatrului Independent - Bucharest Fringe 2013.









Kocsardi Levente

Actor de o factură aparte în trupa Teatrului Maghiar din Timișoara, Kocsardi Levente, 41 de ani,  este și un pasionat compozitor și pianist. Piesele cu care a câștigat  Premiul special al celei de-a XVIII-a ediții a  Festivalului Poeziei Cântate de la Zenta (Voivodina).
El vine în Gală cu un spectacol în care joacă de aproape cinci ani,  one-man show-ul intitulat “Arta pârţului”, coproducţie a Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” din Timişoara şi Auăleu Teatru, care reprezintă conferinţa daliniană a contelui de la Trompette, bazată pe textul “Jurnalul unui geniu” de Salvador Dali







Adrian Loghin

Adrian Loghin  absolvit în 2014 Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica "Ion Luca Caragiale" Bucuresti sectia actorie Prof. coordonator: prof. univ. dr. Florin Zamfirescu, iar în present este masterand UNATC, la clasa profesorului Gelu Colceag. Vine la Gală cu I.O.N.A, adaptare după Marin Sorescu, în care joacă la Teatrul Mignon din București, în regia lui Danni Ionescu.




Ada Lupu
Ada Lupu din Botoşani, în vârstă de 23 de ani, absolventă în 2013 a Universităţii de Arte 'George Enescu' din Iaşi, la clasa lect. univ. dr. Ciprian Huţanu. Este câştigătoarea Marelui Premiu al Galei Tânărului Actor – HOP 2014, la Costineşti şi a Premiului Publicului la categoria Cea mai bună actriţă, secţiunea Individual.


 


Dana Maria Marineci
A absolvit U.N.A.T.C. Bucureşti, promoţia 2012,la clasa profesor  Doru Ana. Colaborează la Teatrul Naţional Radiofonic şi e ataşată conceptului de Teatru Independent.



Isabela Neamţu
Cunoscută şi ca “vocea de la metrou”, actriţa s-a născut la Piatra Neamţ, în 1978 şi a terminat actoria la clasa lui Florin Zamfirescu. A debutat în teatru în 1998 şi  a obținut în anul 2000 premiul pentru cel mai bun spectacol la festivalul Humorror”. Are în palmares spectacole jucate la Teatrul Foarte Mic şi mai multe roluri în filme.

 

Ingrid Robu

A absolvit în 2009: Universitatea Babeș Bolyai Cluj Napoca, Facultatea de Teatru si Televiziune, Arta Actorului – Clasa Miriam Cuibus şi este masterand în actorie. Este angajata Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ. A obţinut mai multe premii la competiţiile actoriceşti, printer care: Premiul Publicului în cadrul Galei Tânărului Actor- Hop, 2010,Premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalului Național de Teatru pentru Tineri Orfeu- Otopeni, 2012 sau Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Comediei Românești (festCo) 2014.

duminică, aprilie 05, 2015

O cronică la EFECTUL PLACEBO



 Un sentimental cinic: Val Mănescu





 În peisajul cultural băcăuan, Val Mănescu este, incontestabil, ceea ce se cheamă un personaj. Amestec indicibil de dandy şi macho, el şi-a construit o figură de bad boy târziu, emanând un aer misterios care îl prinde bine. Apariţie pitorească, vajnicul specimen al familiei coleopterelor (cum îşi zice cu emfază nesmintită) dă culoare întâlnirilor de tot soiul la care participă. Nu altfel stau lucrurile cu cărţile sale, pe care, deşi puţine, le-a gestionat bine, scoţându-le nu întâmplător la intervale de zece ani. După Delict de memorie (Bacău, Editura „Plumb“, 1993) şi O zi dinaintea sfârşitului lumii (Braşov, Editura „Aula“, 2003), Efectul Placebo (Bacău, Editura „Babel“, 2013) este, realmente, o operă de artă, amintind, prin opţiunea pentru hârtie reciclată şi prin ilustraţia copertelor (senzaţională fotografia lui Ioan Viorel Cojan), de obiectele artizanale ale meşterilor populari de odinioară.
Cert e că volumul are o culoare, o textură şi un miros cu totul aparte, cum numai un iubitor de frumos putea scoate dintr-un manuscris încredinţat tiparului. Cât priveşte versurile de la interior, lucrurile sunt ceva mai complicate. Complicate de însuşi „managerul de verbe“, Val Mănescu, care şi-a elaborat un discurs atipic, în care mixează registre dintre cele mai variate. Împrumutând o mască de cinic, el a ajuns să şi-o însuşească, transformând în trăire atitudini deprinse livresc. Nemărturisite, lecturile sale pot fi doar intuite. Ele ascund, în ultimă instanţă, o dezabuzare existenţială, convertită într-o luciditate amară. Forma ei condensată dă şi numele cărţii, Efectul Placebo nefiind altceva decât o tristă constatare de ins hârşit în ale vieţii: „În realitate, trăim fiecare zi cu sentimentul parşiv al libertăţii, într-un continuu efect placebo, amăgindu-ne cu substitute şi speranţe iluzorii.“
Poezia lui Val Mănescu stă sub imperiul nimicului, al vidului care se profilează ameninţător într-o lume a blazării, peste care domneşte umbra poetului, persiflat cu candoare autoironică: „oraşul devine foarte tăcut când se plimbă/ poetul/ o reculegere apasă inert pe acoperişuri/ pe blocurile izolate termic/ ca un nămete apocaliptic [...] cam asta e atmosfera la noi/ când poetul Cetăţii iese din scară/ cu o ţigară în gură [...] poetul/ dragul/ stimatul nostru poet“ (p. 8) E aici o strategie poetică pe care aş numi-o remitizare prin demitizare, căci aruncarea în derizoriu nu face decât să singularizeze destinul creatorului de poezie: „ce face Poetul Macho/ când tasta shift se blochează/ şi zadarnic încearcă să schimbe destinul/ blocat în intersecţiile Lumii“ (p. 14) Un cinism de sorginte cui prodest? domină de altminteri întregul volum, găsindu-şi manifestarea deplină în când se sinucide nimeni în nimeni: „era cunoscut drept poetul Cetăţii căci avea analize la zi/ asidurare şi Diplomă de tigru dresat“ (p. 72)                                       Înţelegerea liricii sale ţine de o mărturisire din Când Hem se întorce în mine, poate cel mai frumos poem din întregul volum: „criticii literari vor greşi încă o dată/ dibuind sensuri la care nu m-am gândit/ vor spune că Versul e incandescent că/ stilul revoluţionează Arta migraţiei/ că scrierea mea fără punctuaţie arde/ dar tu află că ţesuturile absolut umane cu care scriu eu/ Nu iau foc/ deşi mi-aş dori să se vadă flăcări şi artificii pocnind/ în toiul poemelor mele ignifugate cu Lacrimi/ pentru că nimeni nu mai stă să asculte poveşti triste de Viaţă/ mici drame cu moartea câinelui drag/ cu destrămări de iubiri Planetare/ cu plata impozitelor sau pierderea trenului“ (p. 64) Textul, oricât i-ar displăcea autorului, e o profesiune de credinţă a unui mare deziluzionat, care constată că nici poezia nu mai e ce-a fost. Motiv pentru care Val Mănescu împrumută masca unui postmodern dezabuzat, fără să reuşească să ascundă faptul că, pentru el, poezia rămâne un modus vivendi. El trăieşte asemenea mici drame, dar nu poate scrie despre ele decât la modul ocolit.
Aşadar, Efectul Placebo nu e decât un fals tratat pentru uzul autorilor lirici. Unul despre (auto)iluzionare. Nu limbaj, ci trăire, dar o trăire pusă într-un limbaj când provocator, când simulat modest, pentru a masca dependenţa autorului de poezie: „eu vânez doar Cuvinte hem doar simple cuvinte/ Le pândesc alerg după ele/ şi când le prind le ţintuiesc pe Hârtie cu ţesuturi din mine“ (p. 65) Acelaşi joc între sentiment (autentic) şi discurs (distant) caracterizează poemul ţigara de după, splendid omagiu adus ideii de feminitate. Părând a se răfui cu aşteptările exagerate ale urmaşelor Evei, Val Mănescu nu face altceva decât să elogieze frumuseţea pură a feminităţii: „pe măsură ce îmbătrânesc/ îmi plac tot mai mult femeile din tablouri [...] oricare femeie pe care-o vezi în ramele de pe simeze/ nu e absurdă nu vrea să se Uite la telenovele/ nu-ţi umblă în scrisori nu-ţi citeşte Mesaje din inbox/ nu te urmăreşte peste tot sufocându-te [...] Dar înseminată cu mii de priviri încărcate de patimă/ ca o Leoaică îndrăgostită/ femeia din tablou e mai însingurată decât crezi/ şi mult mai tăcută“ (pp. 42-43). E, totodată, în aceste versuri, o utopie de poet mare, care se simte ispitit de problema frumosului platonician.
Dacă înainte de a citi această carte cineva mi-ar fi spus că se (mai) poate scrie astăzi poezie patriotică, aş fi zâmbit neîncrezător sau, după caz, i-aş fi râs în nas. Ei bine, Efectul Placebo ma vindecat de această prejudecată (postmodernă?, globalistă?), demonstrându-mi contrariul. Într-un limbaj răsturnat, în răspăr cu lacrimogena producţie patriotardă comunistă şi postcomunistă, Val Mănescu deplânge pierderea fiorului naţional(ist): „şi ţara mea devine cu timpul ea însăşi glorios neant“, descoperindu-se, cu simulată naivitate, incapabil să dezerteze de la aceste valori, pe care le cântă în forme temperat-lucide, pentru a nu aluneca în derizoriu: „de ce rana din ochii tăi româ- nia nu se mai vindecă/ de ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai vindecă/ de ce rana din dedesubtul adânc al inimii tale românia/ sângerează mereu sânge de românia.“ Din această perspectivă, volumul poate fi citit şi ca un îndreptar antinaiv destinat celor care încă mai cred în posibilitatea împlinirii dezideratelor de factură patriotică: „vor fi artificii şi măreţe fanfare/ vor fi poduri de flori şi Salve de tun/ televiziunile lumii vor transmite-n direct/ pe No comment/ noua/ măreaţa dezvirginare a României [...]// e momentul să lăsăm aleşii să lucreze/ binele Patriei// Tu dute şi plângi Patriotule/ ca un îndrăgostit părăsit“ (p. 47)
Eurosceptic (mântuit?), Val Mănescu priveşte în urmă fără mânie, jucându-se şi judecându-se la ambele capete, în versuri cu alibi, căci autorul e suficient de abil pentru a-şi lua măsuri de protecţie spre a nu putea fi taxat nici de paseist, dar nici de zeflemist: „ce mândreţe de Soldat am fost/ ce soldat devotat Gata să mor pentru Cauza/ pâinii negre şi a Marmeladei/ pentru/ salamul cu soia pentru margarina şi cafeaua de Orz/ m-aş fi aruncat în genune“ (p. 86) Această omniprezentă luciditate îl duce, finalmente, către ideea efectului placebo ca surogat al unei existenţe lipsită de iluzoriu. În fond, Val Mănescu este un mare sentimental. Născut „când tristeţea televizorul şi mobilul nu existau“, el „se învârte în giratoriu“ şi „anunţă ziua de casting/ pentru următoarea iubire“.
Dincolo de bravadă (apanaj al inteligenţei poetice) stau neliniştile unui suflet care trăieşte spaima neantului. Două sunt sursele acestor nelinişti: spectrul morţii şi imposibilitatea de a mai iubi. Conjugarea lor e letală şi e generatoare de poezie adevărată. Nu întâmplător, ultimele trei texte din volum se numesc Recviem, Omul care nu-şi găseşte locul şi Viaţa sau despre cum înveţi să mori. Recviem sună a Scrisoare blagiană, destinată, de această dată, tatălui, a cărui imagine revine obsesiv: „câtă viaţă mai ai tu în moartea asta a ta/ de mă trezeşti noaptea din somn/ să mă întrebi de ce nu mă bucur/ eu de floarea de prun/ că doar de-asta l-ai sădit acu patruj de ani/ să mă bucur eu de primăvara lui// puteai să te duci cu băieţii la băut/ să te-apuci de fumat/ să pescuieşti pe trotuş/ să tai un copac cu toporul/ în loc să bagi viaţă în mama/ şi ea să mă facă în ea greşit“ (p. 91) Pretins distopică, poezia contondentă a lui Val Mănescu acţionează pervers, exercitând asupra cititorului acel efect placebo pe care autorul însuşi pare a-l dezavua.



Adrian JICU